Ziua 176 – Să ne păzească Sfântul…

Dumnezeu cu mila. Mă apucă toți aia roșii din Iad, când mă gândesc printre ce oameni trăiesc… Când mă gândesc că unii chiar apreciază scursurile societății și cred în blagoslovirea eternă… Ce se întâmplă cu oamenii din țara mea?!

Ziua 176 de pe blog OM este cu mare muțeală, ca să nu încep să scot din mine tot năduful și toată frustrarea rezultatului alegerilor din turul I. Da, nu am avut cu cine să votăm, pentru că paleta de nuanțe nu a cuprins nuanța echilibrată, potrivită pentru un CONDUCĂTOR de ȚARĂ, însă…

Cum Doamne iartă-mă să ajung să aleg între nimic și mai nimic? Între niște figuri prăfuite, trase la indigo cu gândire de secol trecut și niște păpuși fără coloană, bune doar la discursuri scrise de alții? Mă uit în jur și mă ia amețeala. Chiar atât de mult a scăzut nivelul discernământului? Chiar așa de ieftin s-a dat speranța?

Sunt dezgustată. Dezamăgită. Oripilată de prostia care plutește ca o ceață groasă peste țara asta. Nu mai e doar naivitate, e complicitate. Oameni care au ajuns să se închine la personaje care n-au făcut nimic, n-au demonstrat nimic, dar zic „lucruri mari” la televizor. Ne-am pierdut mințile? Sau ne place, pur și simplu, să fim conduși prost?

Mi-e silă. Și dacă aș putea, m-aș muta mâine. Nu din lașitate, ci dintr-o oboseală profundă. Mi-am tocit speranțele aici, an după an, scrutin după scrutin. Încă mai vreau să cred că se poate altfel, dar azi… azi nu pot. Azi îmi vine să urlu. Sau să tac definitiv.

Și mă întreb, din ce în ce mai des: Ce mai caut eu aici, dacă aici nu mai e nimic din ceea ce credeam că e ACASĂ?

OM