Ziua 3 – CURAJ. Ce scriam eu la doar 24 de ani? Aici…
24 octombrie 2007
Astăzi, acum, tocmai am realizat că sunt pe picioarele mele și că, după atâta timp, am curajul să spun că știu înspre ce mă îndrept. Am 41 de ani. Nu mai știu cum a fost în primul an de viață, dar știu cum a fost în ultimul an de viață, până la cele mai mici detalii. Și, curajoasă, o spun că a fost „the shit”. M-a scuturat până la os, începând cu 1 ianuarie. De la simțit singură pe lume, aparent în cuplu fiind, la mama cu sold rupt în exact 1 ianuarie 2024, la relația de după divorț aflată în complet picaj din nou, la facultate de stat la zi, la fără taxă, care m-a îmbolnăvit de dermatită atopică, doar pentru că am vrut eu neapărat să îmi demonstrez că pot și asta. Am trecut prin niște experiențe transformatoare, care m-au adus în acel punct în care am avut cu totul curajul să spun stop viciului de a fi împreună cu cineva, indiferent de cum se simțea acel „parteneriat”. Și iată cum că acum, după atât de mult timp, mă regăsesc eu în OM, fără să fiu trezită dimineața cu un mesaj de dragoste și fără să adorm seara cu un mesaj de purtat de grijă.
Aparent, toată viața mea am fost o rebelă, o luptătoare, o colorată vividă, un Războinic Erou, un Virabhadrasana 1, 2, 3 și 4, care, azi, pe câmpul de luptă renunță la scut și la arme și se lasă pradă unui singur țel și scop: PACEA.
Îmi doresc să pot face pace cu toată lumea, cu cei cu care am fost în conflicte, cu cei ce mă urăsc, cu cei ce m-au susținut în zile grele ale existenței mele, în momente de maximă durere și de tristețe. Încă, nu îmi iese cu toți. Poate că mai am de renunțat un pic la a-mi mai păsa atât de mult cum se simt alții și la a-mi încuraja Sinele să se simtă el bine în ACASĂ, în OM.
Astăzi, vin cu o surpriză, care și pentru mine a apărut aici, pe blog. Un articol scurt pe care l-am scris în 2007, atunci când eram în New York, USA, plecată cu un program de schimb intercultural. Vreți să vedeți ce scriam pe atunci, când tocmai ieșisem de pe banca primei facultăți absolvite cu 10, cu succes și având, aparent, tot ceea ce vârsta de atunci putea să îi ofere unui „adolescent”?
Și, totuși, nu îmi oferea… Eu, cea din urma cu 17 ani, adică pe când doar ce împlinisem 24 de ani, aflată în The Hamptons, NY, USA, scriam așa:
„Am plecat de acasă în urmă cu mai bine de un an. Am plecat din nevoia de a fi independentă, singură într-o altă lume, peste ocean, fără a ști nimic din ceea ce mă așteaptă. Am trăit experiențe nebune, inedite și pline de consistență, care m-au clădit și mai puternică sufletește, psihic, dar și fizic. S-au petrecut multe schimbări în ființa mea și datorită acestor schimbări am ajuns în acel moment al vieții mele, la doar 24 de ani, când pot spune că sunt pregătită să plec oriunde în lume de una singură. Temerile avute în trecut au dispărut. Micile doze de curaj și de nebunie s-au triplat și încrederea în ceea ce sunt a crescut considerabil. Trăiesc departe de casă, în case temporare, conducând mașinile unor străini și făcând parte din viața lor pe termen limitat. Că am adus vorba de un derivat al verbului a limita… Ei bine, nici limitele pe care mi le impusesem cu stoicism, în urmă cu mai bine de un an, nu mai sunt atât de multe și de rigide. Vreau să plec din nou, spre o nouă experiență de viață, undeva mai aproape de casă. Cred că mereu voi fi o călătoare prin lumea aceasta, care mă fascinează cu totul! Mă întorc acasă… poposesc…. și o iau din loc spre un nou orizont… mai puternică… mai încrezătoare și mai curajoasă…”
Și, guess what? Așa am și făcut. Mi-am luat curajul în inimă, minte și corp și am zburat din nou. De data aceasta am ajuns în Germania, în Augsburg, în septembrie2008, acolo unde am adus pe lume copiii mei. Acolo unde, căutarea a încetat și a început identificarea cu o noua etapa din OM. Mama OM.
OM
October 24, 2007