Ziua 6 – „In vino veritas” sau cum te face un pahar de Rose să găsești inspirație în trei secunde.

Sunt contra timpului azi și chiar despre TIMP vroiam să scriu, dar las partea aceasta pentru mâine, căci sunt prea faine ideile pe care le am acum și le vreau dezvoltate aici, lăsate pentru eternitate. Azi, am avut o zi extraordinară! De la clase de yoga, la întâlnire cu prietenele mele din copilărie, la povești faine cu Angi la un film cu mult tâlc, vizionat la Cinema Victoria în Timișoara, despre relația de cuplu, la ore petrecute în lumină și în bucurie. Am ajuns acasă târziu și mă pun acum, aici, la pupitrul de scris gânduri. Apoi, mă pregătesc să ies cu fetele de la TTC-ul de Yoga în 80s Pub, locul unde îmi place să merg și să dansez, să ascult muzică live și să mă bucur de momente sociale altfel.

Scriu, însă, spontan despre cât de puțin ușor este uneori să privești cu încredere și credință către o lume necunoscută. Mi se spune adesea că sunt prea sceptică. Oare cu ce să aibă legătura asta? Cu faptul că nu mai cred în OM, pentru că eu nu mai cred în mine uneori? Să fie oare o formă de precauție, dat fiind faptul că lumea e mare și nebună?! Ulala, lumea e nebună! Dar cine a zis că eu aș fi altfel decât așa?:))
Am avut mereu curajul de a mă împinge înainte cu orice preț, de a mă smulge și de a mă arunca în cădere în gol cu orice risc, cu toată asumarea din stele, cu tot ce implică nevoia de a crede că, în sensul pe care îl știai ca fiind adevăratul sens, mai există niște înțelesuri nedeslușite, pe care tu știi că doar în urma marilor renunțări le poți accesa, atunci direcția devine tot mai clară. La un moment dat, vei deschide instinctual parașuta și căderea în gol se va transforma în zbor. Farul va începe să lumineze întinderea de apă tulbure. Până într-o zi, nu știm că nimic din cele exterioare nu ne vor așeza inima în liniște. Niciun exces, nicio căutare obositoare, nicio speranță prostească și nici acțiunile necontrolate nu sunt drumul către pace.
De cele mai multe ori, doar curajul asumării luării marilor decizii în viață, prin renunțări dure, grele, simțite până la os, ne aduce mai aproape de esențialul înțeles al sensului „din nonsens”. În Casa Păcii, nu sunt rafturile sugrumate și poți cu ușurință căuta fragmente din suflet, fără să îți fie teamă că vor cădea pe tine copleșitor cele adunate în exces și fără trebuință reală.
Tendința noastră este să acumulăm mult, cât mai mult din toate, până în ziua în care ne trezim că nu mai suntem în simțuri, în OM, și că ne regăsim epuizați doar în acumulările acestea pârșive și perverse, care sunt bune doar „de ochii lumii”…

Dar cu „ochii inimii” cum rămâne?

Mi-am pus un pahar de Rose și reflectez la acest adevăr interior. Mă las să cad în zborul inimii, al vocii interioare și pun în harta mea încă o hartă peste, ca să mă asigur că, acolo unde fac dreapta e drept și unde fac stânga e tot drept. Mă întorc, privesc înapoi către amintiri, revin în centru. Sunt secunda zburătoare. Yoga mea sunt eu și eu sunt Yoga si mă dizolv pentru a renaște în fiecare dimineață și mor în fiecare seară, pentru a deveni un OM mai bun a doua zi, cu un cearșaf interior curat, neamprentat de legăminte absurde. Fac legământ, acum, doar cu Divinul și îi spun că mai vreau să cad uneori, ca să am șansa și curajul să mă înalț înapoi și să zbor. În vino veritas: sunt exact în locul unde trebuia să fiu și am toată credința și încrederea că fac bine. Dau paharul de vin pe gât. Ce bun, ce bine. Am scris. E doar ziua 6. Mai am 359 de zile. TIMP! O viață!

Cheers, my dears!

Fiți secunda! Se simte „ca o cădere în zbor și ca un zbor în cădere”, adică echilibrat.

Și e plină de Rose secunda.

 

OM