Ziua 5 – despre moarte și renaștere. „Mama i am coming home now.”
Hello, lume OM!
Am început dimineața cu dusul copiilor la școală și cu energia lor fragedă și vie pe chipul meu. Sunt cea mai norocoasă că Dumnezeu mi-a oferit și mie șansa de a fi MAMA OM. Am dormit șase ore, cam media de ore pe noapte, mai nou. Am revăzut un film interesant, care mi-a trezit simțurile. Ce bine că sunt o ființă atât de activată senzorial. Nopțile, uneori, îmi sunt grele… Am bifat deja prea mulți ani în care acest pat de fier, totuși romantic și cald, este pe jumătate gol. Iar, când nu era gol, de multe ori mă simțeam copleșită să primesc emoțiile și trăirile sufletului de lângă mine în viața nocturnă. Este fix așa: nu practici somnul în diadă în același pat, pentru o bună perioadă, practica „te omoară” mai apoi. Uf, iar mă trec toate emoțiile.
Și, vă spun că, să fii o ființă emoțională este o bogăție. Nu te plictisești niciodata:)). Încurajez ființele acestea sensibile și dulci, femeile, să își poarte emoția ca pe cea mai de preț haină. Are o formă de eleganță aparte aceasta haină, să simți și să tresari emoție la gândul că, într-o zi, patul tău va vibra alături de un suflet complement, care te va îmbrăca în sănătatea emoțiilor lui și care va susține alături de tine un TOT cu de TOATE, un ÎNTREG întregit, aici. Îmi face aripile și mai lungi și mai puternice și mai curajoase, recunosc acest gând. Vreau acest TOT și eu. Pot!?…
Am început onorabila Zi 5 a jurnalului meu autentic întorcându-mă cu 17 ani în urmă, în 15 noiembrie 2007, când am scris acest mic text, nerevizuit deloc. L-am completat cu partea a doua despre povestea lui Marty, începută în ziua 4 de jurnal autentic, căci cele aproape trei luni trăite cu „bunicul meu” din America s-au simțit atât de lungi… Și au fost, în final, un echipament moral, etic, fizic, sufletesc și mental pentru ceea ce, mai apoi, am devenit eu în VIAȚA mea de OM.
„Mă dor toate. Marty nu mai e. M-a lăsat aici, singură, în muzeul lui, plină de frică noaptea. Când am aflat că, în camera de lângă mine, cea care avea intrare și din curte, de pe terasă și care era veșnic încuiată pe interior, iar a cărei cheie niciodată nu mi-a dat-o Marty, stătea o „amantă” mai veche, cu un statut social precar, am paralizat. Sunt sătulă de poliție, de anchetă și sunt sătulă de ceea ce simt. Mă judec în fiecare zi pentru acea decizie de a-l fi lăsat singur duminica, acasă. Dar duminica era ziua mea liberă, la naiba! M-am dus să îmi susțin examenele pentru Certificatul Toefl. L-am implorat să nu se ducă nicăieri fără mine. A luat mașina și a plecat fără să spună nimănui. De ce naiba nu ai ascultat, Marty?! Ce mă fac acum? Mă duc acasă… Mă duc să fiu ținută în brațe și să pot să te plâng în mai puțină singurătate.
Da, mama, vin acasă. După un an și jumătate, în care parcă au fost comprimați cinci ani, mă întorc acasă. Îmi urmez inima, din nou. Cred că acesta este cel mai consistent sfat pe care l-am primit vreodată și pe care știu că fiecare dintre noi trebuie să îl urmeze. Mi-a spus Marty să nu uit de inima mea, căci doar cu inima poți trăi această viață unică pe Pământ ca într-un muzeu de artă. Am luat tot ce am putut de aici: bani, nopți de dans, Salsita pe străzile din Manhattan, călătorii curajoase pe Coasta de Est, băi în ocean în pielea goală noaptea, focuri de tabără pe care niciodată poate nu le voi mai trăi în acel fel, culturi și lumi diferite în oameni, haine, muncit pe rupte noapte și zi, trei joburi in paralel, cursuri de engleza, cursuri de gatit, distracție cât cuprinde și un plan de viitor. Am venit aici să strâng bani pentru a deschide o grădiniță particulară. Acum, mama, mă întorc cu banii aceștia pentru a-mi trăi viața din inimă. Nu mai vreau grădiniță. Vreau pauză de la copii o perioadă. Să fii nanny în America înseamnă un fel de sclavagism. Vreau altceva, mama! Nu știu ce. Dar vin acasă! Mi-am luat bilete de avion și în februarie 2008 aterizez în Budapesta. Din punct de vedere material, am tot ceea ce oricare dintre noi la vârsta de 24 de ani și-ar putea dori. Dar lumea asta bazată pe obiecte, clădită parcă pe o un schelet de bancnote verzi, pe mine nu a reușit să mă orbească. Simt cu toată forța mea că sunt diferită și că pun preț pe valori morale mai mult decât vreodată, acum.
Lumea materială nu mă face fericită. Îmi vreau Tico-ul înapoi și prietenii și familia. Îmi urmez din nou inima, din nou: mama, I am coming home.”
Marty a murit în acea duminică, imediat după Thanksgiving Day-ul lui 2007. Am murit și eu cu el. Am smuls de pe mine carnea de durere și nu știam cum să scap de vină și de tristețe și de singurătate. Marty a luat Chrysler-ul decapotabil, duminică, în ziua mea liberă, spre seară, ca să meargă la cină în East Hampton. Din Bridgehampton până în East Hampton nu era mult de condus. Marty avea 81 de ani. Nu avea voie să mai conducă în mod legal, dar, nebun și aventurier din fire, a comis-o. A avut un stroke la volanul mașinii și s-a dus direct în câmp cu ea… A murit de fapt la volan. Nu a accidentat pe nimeni altcineva în afară de… de INIMA MEA… Pe INIMA MEA a ucis-o, atunci, odată cu el. Era ziua mea liberă, era duminica. În „contract” scria clar că pot să fac tot ceea ce vreau eu în acea zi. M-am dus doar să îmi dau un nenorocit de examen de limba engleză, spre a obține certificatul care, mai apoi, m-ar fi ajutat să mă înscriu în East Hampton la un Community College, înspre a-mi extinde șederea în SUA, cu viză de student. S-a dus Marty, s-a dus mirajul visului american pentru mine. S-a ridicat la Cer bunicul meu american…
În acea duminică, am ajuns seara înapoi, condusă de către un prieten din America Latină, iar în driveway-ul casei lui Marty erau două mașini de poliție. Eu nu lucram legal acolo. Stăteam cu viză de turist și făceam bani la negru. Când am fost chemată la interviu pentru job-ul de a avea grijă de Marty șase zile din șapte, eram deja cu acte în regulă, după expirarea vizei de schimb intercultural, dar doar pentru a călători încă șase luni prin America. Oportunitatea de a fi alături de Marty m-a atins sufletește și a fost mai presus de orice câștig material. Eu trebuia să am grijă ca el să își ia medicația, să îi fiu companion, să îi fiu șofer, să îi fac programările la doctori și să îl duc peste tot pe unde inima îî dorea, să ies cu el la cină și să am grijă să nu mai cheltuiască atât de mulți bani, cum obișnuia să o facă până să ajung eu cu el. După prima lună cu mine, cele două fete m-au felicitat: Marty consumase de pe cardul bancar cu peste 50 la sută mai puține finanțe pentru traiul său lunar. Mereu am fost o tipă serioasă, organizată și disciplinată, responsabilă și implicată atent în toate activitățile cotidiene. Au apreciat asta cu toții și m-au tratat regește. M-am simțit foarte iubită și prețuită la ei, în aceste luni cât am locuit în „Casa Muzeu, de pe Lumber Lane, la numărul 700…
Am murit o dată cu Marty, atunci. M-a luat poliția la interogatoriu, la secție. Nicio clipă nu mi-au cerut actele, pentru că, azi, pot spune cu sinceritate asta: au simțit cine sunt și ei și ce rol important am avut în viața lui Marty. M-au condus acasă cu mașina de poliție după cele aproape două ore de interogatoriu și mi-au urat de bine. Nicio clipă nu mi-au cerut vreun document care să justifice șederea mea legală acolo. Din acea zi, am rămas fără Marty. Casa Muzeu a devenit rece, goală și obositoare cu totul pentru mine. Au început imediat după înmormântare să discute care și cum ia din bunurile lui Marty. Și-au împărțit averea sub ochii mei. A fost incinerat, iar urna cu cenușa mi-a stat alături încă două luni și jumătate. Am șters-o de praf zi de zi și am ținut-o în brațe. Sunt multe de spus despre cum mi-au fost zilele fără Marty, dar cred că îmi doresc să păstrez aceste subtilități emoționale pentru sufletul meu.
Marty e în mine, alături de toți OAMENII care m-au făcut OM-ul din azi. Am ajuns în februarie 2008 înapoi în România. Mira și cu Ionuț m-au așteptat la aeroport. Am luat într-o valiză Kenneth Cole ce am putut din cele adunate în acel an și jumătate de american dream și m-am replantat în Timișoara. M-am întors cu 23 de kilograme de materie vizibilă. Dar cu infinite kilograme de forță, curaj, asumare, înțelepciune, încredere și credință că povestea mea americană a fost doar începutul unei călătorii extraordinare în această „One Life Story”.
Mama, I am back home… Și s-a făcut lumină din nou, în Casa Muzeu interioară a lui Nico OM.
Și da, my one life story a fost și este out of space de extraordinary și știu că așa va fi până la ultima secundă respirată, în momentul în care, cu un Exhale, o să mă duc către spațiul necunoscut de către OM, încă.
Cheers to life, I would say, și hai să trăim cât mai „muzeal” cu toții!
OM