Ziua 4 – O dedic OM-ului care a murit după ce m-a învățat cum să savurez înghețata cu „polonicul” – Martin Green
Din USA – perioada de grație a vieții mele – 2006-2008
Sunt în ziua 4. M-am trezit precum m-am și culcat. Am predat deja două clase de Yoga azi. Mai am două. Între timp, m-am așezat la pupitrul dedicat lui OM. Când copiii sunt la tatăl lor, îmi vine uneori să mă urc pe pereți la propriu de prea multă liniște ce este în casă. Dar, învăț în mod continuu să îmi cultiv și să îmi fructific, însă, în aceste zile fără ei, șederea cu mine. Mă observ, fac mici schimbări, renunț la obiceiurile nesănătoase mentale și emoționale încet și sigur. Renunț și la câte un OM din când în când, căci știu cât de benefic este să nu am contact cu toată Planeta. De-a lungul vieții, am întâlnit OAMENI care mi-au amprentat sufletul cu esența lor, cu personalitatea și cu sufletul lor. Unul dintre acești oameni a fost Marty, „bunicul” pe care nu l-am avut niciodată cu adevărat și care mi-a fost alături, așa cum și eu am avut norocul și onoarea să îi fiu alături, pentru mai puțin de trei luni… Și cât de mult se simte acest „atât” încă .
Vă las aici textul puțin revizuit pe care l-am scris în 2007, în octombrie. Amintesc faptul că aceste texte erau scrise pe un alt blog de-al meu, pe care l-am susținut o scurtă perioadă de timp, în etapa în care am locuit în America (2006-2008):
„American cu ușoare urme de sânge unguresc. O enciclopedie de viață. Mai are puțin până să pășească pragul vârstei de 81 de ani. Locuiesc cu el dintr-o pură coincidență. Nici acum, după șase săptămâni de conviețuire cu el, nu am reușit să îmi dau seama cum am ajuns să îi fiu „companion”. Este ca un film ceea ce se întâmplă în viața mea. Îmi spune că scriu mai repede decât oricare altă persoană din Vest… Despre care „Vest” vorbește nu știu :))), dar el știe sigur ce spune. Așa se întâmplă zi de zi. El trăiește în lumea lui, iar eu încerc, uneori izbindu-mă de eșec, să îi pătrund lumea, pentru a-l înțelege mai ușor. Este încet în gândire, pentru că memoria nu îl mai ajută ca la început… Se mișcă atât de încet, pentru că forța fizică nu mai are. Dar el crede că le are pe amândouă și asta mă amuză tare de tot. Născut în New York City, crescut într-una din suburbiile Manhattan-ului, cultivat în zeci de alte locuri de pe acest Pământ. A fost „războinic”, dar acum este nu doar un bătrân veteran de război. Este cel ce mi-a pus în brațe cărțile vieții lui, mi-a cumpărat cei mai frumoși papuci cu care merg în fiecare seară la Nick&Tonis, servind americanii bogați cu meniul select. Zice că și-a început adevărata viață în Japonia, unde a fost trimis ca soldat. Acolo a și gustat pentru prima oară dulceața dragostei adevărate. Spune că încă mai are apetit pentru partea feminină a Universului. De când mi-a spus asta, am grijă să mă acopăr și să nu ies din casă îmbrăcată cum îmi place mie :))). Of, Marty! Nasty one! Îl ascult mereu cu atât de multă fascinație când este lucid, încercând să îl încurajez cu remarci mai mult sau mai puțin adevărate… Îl mint, simt, când îi spun că sigur mai are cel puțin zece ani de trăit. O fac pentru că și eu aș vrea să fiu mintită la fel, dacă aș fi în locul lui. Sunt în lumea lui, micul lui „Paradis”, unde își petrece cea mai mare parte a timpului, este o casă bătrână, construită în 1816, în Bridgehampton, numărul 700 al străzii Lumber Lane. Eu aș numi-o un muzeu în miniatură, unde, odată ce ai ajuns, simți, vezi și trăiești o adevărată revelație… Adică, să ai pe pereți atâtea valori, printre care și un tablou al lui Salvador Dalí, plus alte obiecte pe care Casa de licitații newyorkeze, Christie’s, le-ar scoate cu bani grei la licitație… El este Marty al meu, cel cu care am văzut pentru prima dată filmul Breakfast at Tiffany’s din 1961 și Gigi, filmul produs în 1958, despre care spunea că parcă sunt eu în rolul ei. De atunci, chiar am ajuns să simt în multe situații din viața mea că o port pe Gigi în mine, datorită lui. Spunea că atâta viață și vitalitate nu a întâlnit în niciun OM de pe Pământ, în toată existența lui. Și m-a prins pe peretele lui cu amintiri adunate de prin lume, peretele cu OM esențial, spune el. Un paradis al imaginilor frumoase, fiecare aflată în locul ales cu rost, acolo.. Marty și-a clădit în fața ochilor „lumea lui perfectă”. Ne contrazicem mereu pe tema „perfecțiunii”. Marty iubește femeia în toate sensurile posibile și din toate unghiurile posibile. A avut multe femei, mi-a spus. Marty mai iubește orice are „gust dulce”. E un gurmand înnăscut, iar în fața unei cutii cu înghețată nu poate decât să își dezvăluie slăbiciunea cea mai mare: Marty iubește inghețataaaa! Îmi cere cea mai mare lingură din sertarul din bucătărie, ca să se bucure de acest treat pe care încă și-l mai permite… Așa cred că simte și el. Eu, însă, mă asigur că îi mai pun niște zahar în fiecare situație si trăire interioară depresivă, ca să îi sustin traiul și să îi bucur existența. Zi de zi, încerc să îi ofer și alte „dulciuri” ale vieții. Un măr, un pumn de struguri, un pupic pe frunte, un strâns de mână plin de simțire, o supă caldă (pe care cred că o mănâncă de dragul meu, nu de deliciul ei), un masaj la spate, un tricou fără pete și câte alte „mici atenții” care îi îndulcesc viața… marcată de solitudine pentru aproape 30 de ani. Aceste câteva rânduri nu sunt decât primele cuvinte cuprinse în „enciclopedia de viață” numită Marty. Eu sunt cea care îi ofer fericire… O fericire veselă, tânără și plină de viață… Simt că îi sunt o formă de extensie vitală acum. Și vreau să trăiască mai mult decât îmi spune acum inima care tremură la gândul că poate se duce azi sau mâine… Sau cine știe când. O fericire care nu face decât să zâmbească și să vrea să trăiască și în ziua de mâine… El e Martin Green. Și, dacă mă gândesc că numele său de familie îmi poartă culoarea preferată, chiar cred că această pură coincidență este un semn, de fapt. Acest om amnezic e încă verde și eu sunt aici să îi hrănesc verdele inimii mari și bune cât Japonia lui iubită. Trăim verde împreună pentru ziua de azi, nevrând a ști ce vom trăi în ziua de mâine…”
Aici, despre Martha „lui Tony Blair”, cum le spuneam eu părinților mei la telefon, ca să înțeleaga ce viață fascinantă trăiam eu pe atunci in USA, ca să mă mai lase cu dorul lor, căci eu mai vroiam să călatoresc puțin. Martha este una dintre cele două fiice ale lui Marty, pe care am avut onoarea să o cunosc când el a decedat și care m-a învățat curajul a a sta singură încă două luni, după moartea lui Marty, in casa muzeu… Apoi, vă invit să citiți finalul Zilei 4, de azi:
Martha is American but moved to the UK over 30 years ago and has a vast amount of experience in the marketing and advertising production industry. Her entrepreneurial and organisational abilities have been behind a variety of highly successful and profitable ventures including Stark Films, Saunders & Gordon Sound Studios, Villandry Foodstore Restaurant and a period as Tony Blair’s personal fixer whilst he was Prime Minister. At Saatchi & Saatchi’s she produced The British Airways Face commercial, a spot so famous and successful, it entered The Guinness Book of Records For the past 4 years she has been the CEO of Pointblank. Martha’s key areas are creative production execution, budgeting, scheduling, licensing and big picture creative thinking for client savings.
Și am rămas pe peretele lui cu amintiri…
Și încă am rochia din cașmir, pe care mi-a cumpărat-o de ziua mea, în 13 septembrie 2007…
Și încă mai am DVD-ul filmului Gigi și încă te am pe tine, Marty, aici. Am simțit, chiar acum, în memoria mea de lungă durată, mirosul de mâncare arsă pe care l-am avut în toată casa ta, când am uitat să opresc cuptorul. Îți mai aduci aminte că două zile am stat și am frecat totul la parter, în casa ta muzeu și că, la final, ai spus: „Oh, my GOD, my home was never ever so beautiful before…”? Ești aici, ești în OM EU. Și ai făcut casa mea interioară un MUZEU cu amintiri așezate cu iubire pe peretele OAMENILOR esențiali ai vieții mele.
Oh, Marty! La naiba. Ai putea să mai vii un pic și să mai povestim despre Istorie si Artă, despre Gheise și Sushi? Te-aș mai lăsa să mă faci toantă și să te superi pe mine, că ajung prea târziu noaptea acasă. Te-aș mai lăsa să fumezi până la refuz, însă, eu…
R.I.P. Marty și nu uita să iei cu „polonicul” înghețata, așa cum ne plăcea nouă. I will always send you „the feeling”.
Semnat,
A ta „Leslie Caron” din România 🙂
Continuarea cu decesul „bunicului” meu din The Hamptons, NY, USA, din Lumber Lane 700 Street, plus peripețiile din perioada de trei luni cu Marty, mâine, în Ziua 5.
OM”