Ziua 280 – Trauma. Acest cuvânt care ne sperie.

Se spune că suntem suma factorilor copilăriei noastre, a felului în care părinții noștri ne-au crescut și educat, a modului în care am experimentat etapele de dezvoltare psiho-emoțională, a alegerilor pe care le-am făcut în momente cheie din viața noastră.

Ups, mi-ai apăsat butonul sau ups, mă trigăruiești. Aud adesea în conversațiile pe care le am cu diferite persoane care îmi împărtăsesc din experiențele lor, într-un cadru amical încă, nu profesional, despre aceste BUTOANE apăsate.

Trauma este unul dintre acele cuvinte care pare să apese pe un buton interior. Are o încărcătură grea, adâncă, uneori confuză. Ne sperie pentru că o asociem cu experiențe intense, uneori chiar violente, cu răni care nu se văd, dar care continuă să sângereze ani la rândul, invizibil, în gesturi, reacții, tăceri sau abandonuri. Sunt femei care se sperie și fug, o iau la sănătoasa, pentru că nu dețin caăpacitatea de a se înțelege și autoregla în acele momente în care partenerul prin comportamentul lui le apasă aceste butoane sensibile la atingere. La fel sunt și bărbați adulți care devin conflictuali, atunci când sunt stârniți, provocați și nu știu să își autogestioneze furia ori agresivitatea. Trauma, nu este doar ceea ce ni s-a întâmplat. Este și ceea ce nu am primit atunci când aveam cea mai mare nevoie: protecție, înțelegere, validare, siguranță emoțională, IUBIRE. Din punct de vedere neuropsihologic, trauma copilăriei lasă urme în sistemul nervos, afectând felul în care ne raportăm la lume, la ceilalți și, poate cel mai dureros, la noi înșine.

Eu nu am trăit o traumă majoră, dar înțeleg cât de adânc poate marca un OM ceea ce nu se vede cu ochiul liber. Am întâlnit multe persoane ale căror evidențe traumatice le-au provocat comportamente de neînțeles. Am învățat că trauma nu este întotdeauna un eveniment dramatic și evident. Poate lua forma unei lipse constante: lipsa prezenței părintelui, lipsa empatiei, lipsa acceptării. O copilărie fără sprijin emoțional stabil creează terenul fertil pentru mecanisme de supraviețuire care, în timp, devin moduri de a iubi și de a trăi relațiile,  nu mereu cele mai sănătoase. Datorită acestor traume închistate în sistemul nostru neurologic, avem tendințe deformate de a ne manifesta iubirea, ori interesul pentru cel de lângă noi. Devenin copii neinstruiți și neevoluați emoțional, care se manifestă din spațiul necunoașterii și nesiguranței. Și ruperea este la doar un pas distanță, căci cel de lângă noi începe să ăși construiască rezistențe față de noi.

Trauma copilăriei devine limbajul iubirii adulte, din nefericire

Una dintre cele mai subtile și răspândite forme de traumă este abandonul. Nu mă refer doar la abandon fizic, ci și la cel emoțional: când un copil are nevoie de conectare, iar părintele nu este acolo cu prezență reală, empatică. Abandonul lasă o amprentă care se poate traduce, mai târziu, în anxietate relațională, teamă de respingere, nevoia de validare constantă sau dificultatea de a sta în intimitate reală fără frică.

Lipsa prezenței paterne poate crea un gol interior legat de siguranță, direcție și încredere. Pe de altă parte, absența prezenței materne fie ea emoțională sau fizică poate afecta capacitatea noastră de a ne conține emoțiile, de a ne calma și de a ne simți văzuți într-o relație. Toate aceste răni nevindecate se reactivează în relațiile de cuplu, unde ne regăsim adesea reactivi, retrași sau, din contră, invadatori, dintr-o sete profundă de a fi iubiți și acceptați necondiționat, conflictuali și agresivi.

Felul în care am fost atașați de părinți – fie că a fost un atașament securizant, evitant sau anxios – modelează relațiile noastre adulte. Un atașament nesigur, de exemplu, poate duce la comportamente de evitare emoțională, la frica de dependență sau, dimpotrivă, la o nevoie acută de confirmare și fuziune. Nu e ușor să navighezi aceste ape tulburi în cuplu, mai ales când doi oameni intră în relație nu doar cu prezentul lor, ci și cu trecutul lor nevindecat. Trauma acumulată dintr-o relație anterioară, nevindecată, ne integrată, poate conduce la același comportamente și mecanisme de coping și în următoarea relație și tot așa, lanțul vicios al manifestelor nesănătoase nu se rupe ci este perpetuat.

Vindecarea începe prin empatie și răbdare

Ce am învățat în toată această explorare a subiectului este că relațiile noastre suferă nu pentru că nu iubim suficient, ci pentru că uneori iubim din rană, din frică, din mecanisme de protecție pe care le-am învățat prea devreme și pe care le-am dus cu noi, inconștient, până în prezent. Să iubești din frică, din teama de a ni fi respins, abandonat sau nevăzut, nevalidat este o formă de iubire atașată și distructivă pentru ambii perteneri.

De aceea, e esențial nu doar să fim atenți la traumele pe care le purtăm, ci și la cele pe care partenerii noștri le aduc în relație. Nu putem vindeca în locul lor, dar putem crea un spațiu de siguranță în care celălalt să simtă că nu trebuie să se apere. Toleranța emoțională, empatia, capacitatea de a asculta fără a corecta sau judeca, sunt gesturi mici, dar care pot schimba totul. Relațiile de cuplu nu sunt locul în care ne vindecăm automat rănile, dar pot deveni locul unde începem să ne simțim suficient de în siguranță pentru a o face.

OM, noi avem nevoie unii de ceilalți nu pentru a ne completa, ci pentru a ne însoți în procesul de întregire. Trauma, oricât de înfricoșătoare ar părea, poate fi vindecată cu prezență, cu înțelegere și, mai ales, cu multă răbdare față de noi și față de cei dragi.

Să îmbrățișăm TRAUMA, azi. Cheers pentru toate traumele care ne provoacă să începem cunoașterea de sine, acceptarea, integrarea și asumarea.

Pentru un drum LIBER, din interior către exterior.

OM