Ziua 325 – De ce femeile rămân singure (și nu, nu e vina Mercurului retrograd)…

Femeia este cea mai FEMEIE, când iubește și când e iubită. Nu când joacă tare, ci când simte tare. Când își lasă armura jos, dar își păstrează coloana dreaptă. Când știe să fie blândă, fără să fie slabă, și aprinsă, fără să ardă tot în jurul ei. Este femeie când vede OMUL din bărbat, nu doar amprenta masculină din el. Când simte cu pielea, cu inima și cu nervul. Și asta nu este slăbiciune. Asta este forță pură, netrucată.

Și totuși, sunt multe femei care rămân singure. Eu am atâtea cunoștințe care speră… Nu pentru că nu ar fi demne de iubire, nu pentru că nu ar fi frumoase, deștepte, sensibile, capabile de iubire profundă, ci pentru că în mod inconștient încurcă două idei: iubirea autentică și scenariul din capul lor despre cum ar trebui să fie iubirea.

Am văzut femei care nu caută un partener, ci un Excel cu bifă în dreptul fiecărui vis. Să aibă 1.83, barbă, dar nu prea multă, să fie sigur pe el, dar vulnerabil, să citească, dar nu prea mult, să aibă bani, dar să nu pară interesat de bani, să fie matur, dar funny, dar nu glumeț la orice. Și evident, să nu fie Scorpion, că știm cum a fost ultima dată. Eventual să aibă casă, dar și apartament, că de… Averea… De ceea ce ar trebui să se regăsească între picioare (mă scuzați, dar realitatea bate filmul si în acest caz), ce să mai zic?! Tac, căci sunt citită în mod necontrolat și nu se cade să dezbat prea mult subiectul.

Între timp, bărbatul care chiar le-ar fi adus liniște, râs, mâncare caldă și o mână pe spate când viața e prea grea… a fost trecut la „next”. Prea normal. Prea ok. Prea cuminte. Prea sănătos la cap, prea nu știu cum. Parcă prea-prea. Nu bine! Adică nu oferea anxietate, deci clar nu era pasiune. Greu cu logica inimii în era dopaminei instant și a dorinței de adrenalină perfuzată din fiole în venă.

Am mai văzut femei care confundă iubirea cu vânătoarea și intimitatea cu testarea răbdării. Că doar dacă o iubește cu adevărat, nu se lasă el descurajat de tăcerile ei misterioase și de jocul rece-cald. Dualul din femei sperie. Ruminația OCD sperie. Spoiler: bărbații care iubesc sincer nu se țin după teatru. Se țin după adevăr. Iar adevărul nu are nevoie de replici memorabile. Are nevoie de curaj. Are o singură nevoie: AUTENTICITATEA!

Sunt și cele care pun totul pe seama dramelor karmice și confundă intensitatea toxică cu profunzimea. El e haotic, imprevizibil, o face să plângă, dar ce chimie au, Doamne! Sigur e ceva special. E. Se numește dezechilibru emoțional cu flavor pasional. Adevărata profunzime e stabilă, prezentă și liniștitoare. Dar pare plictisitoare la început, când inima nu e antrenată să recunoască siguranța ca fiind iubire.

Și apoi sunt femeile care nu se cunosc pe ele, dar vor să fie cunoscute de bărbatul perfect. Cum să recunoști omul potrivit pentru tine, când tu n-ai stat cu tine destul încât să știi cine ești dincolo de frici, roluri și idealuri puse pe fundal sonor de Ed Sheeran? Zice Jung: cunoaște-ți și recunoaște-ți subconșitenul ca fiind conștient… Și nu zice degeaba. Nu e vorba de soartă aici. E vorba că unele femei aleg să investească în poșeta cu albină sau cu păsărici, în loc să investească în aprofundarea cunoștințelor despre sine.

Bărbatul potrivit nu te salvează. Nu e un supererou emoțional. E un om care te vede și care stă. Pentru că tu nu mai alergi după validare, ci radiezi acceptare. Trăiești în prezent cu tot ce ai și asta creează o magie care atrage omul care chiar îți face bine.

Iar când îl întâlnești, nu mai e despre jocuri. Nu mai e despre „oare ce mesaj să-i dau să nu par prea dornică”. Nu mai e despre a-ți calcula fiecare răspuns ca la șah. E despre liniște. Despre acel „gata”. Gata cu lupta. Gata cu măștile. Gata cu „dacă aș fi fost altfel, poate m-ar fi iubit”.

El nu trebuie să fie cumva ca să fie bun pentru tine. El doar este. Și faptul că este e suficient cât să simți că ai deja totul. Și chiar mai mult decât visai.

Eu îl numesc The One. Pentru că exact așa s-a simțit din clipa în care l-am cunoscut în profunzime. Îl las să se creadă Zeus, El Patron, The Dominator, d ece mai vrea el să fie și îl privesc cu admirație, respect și cu recunoștință. Mi-e drag de el de mor, să fiu eu capră dacă nu. Un om care nu m-a întrebat ce am de oferit, ci m-a privit de parcă știa deja ce urma să primească de la mine. Un om lângă care nu trebuie să demonstrez nimic, pentru că simt în fiecare zi că sunt văzută, acceptată, iubită, susținută, protejată și mângâiată cu fiecare privire pe care mi-o oferă. Nu idealizată. Nu analizată (decât pe la începuturi, recunosc:))). Ci pur și simplu primită.

Și de aceea cred că femeile nu rămân singure pentru că nu au întâlnit iubirea. Ci pentru că uneori o resping fără să-și dea seama. Din teamă. Din oboseala de a mai căuta, de a mai crede, de a se mai deschide din inimă. Din ideea că trebuie să arate într-un fel sau să primească într-un anumit mod. Dar iubirea adevărată nu se cere. Nu se negociază. Nu este o analiză tranzacțională. Nu se merită. Se simte. Se trăiește. Se dă. Și mai ales, se lasă primită.

Poate că nu avem nevoie să o găsim. Poate că e suficient să nu o mai blocăm.

Și poate că tot ce avem de făcut este să trăim cu inimile deschise. Nu naive. Deschise. Acolo se întâmplă toată magia. Restul e bLOG OM.

Ah, am uitat! Să nu uitați de stiletto! E a MUST pentru feminin magnetic;).

Semnat,

OM-Yoghi cu Stiletto nelipsit

P.S. (Mulțumesc, Laura, că mă inspiri cum să îi port!)