Muzica curge pe fundal, căci eu chiar cred că, într-o altă viață, această formă de relaxare mi-a fost cea mai bună prietenă. Uneori am senzația că nu eu aleg melodiile, ci ele mă aleg pe mine, în funcție de cât de adânc am nevoie să cobor în mine însămi. Sunt zile în care sunetele îmi devin respirație și nopți în care liniștea dintre note îmi devine adăpost.

Trăiesc în această societate în care aerul pare zi de zi infestat cu știri negative și cu atitudini pesimiste despre tot și toate. Uneori simt că oamenii au obosit să mai creadă în GOD, că au obosit să mai creadă în ei… Și totuși, în mijlocul acestui zgomot colectiv, eu mi-am ales, ori mai bine spus, mi-am găsit vocația de a aduce un strop de bucurie în inima lui OM. Nu o bucurie zgomotoasă, nu una superficială, ci o bucurie tăcută, caldă, ca o mână pusă pe umăr exact când ai nevoie să știi că nu ești singur. Dar nu îmi iese tot timpul și nu cu toată lumea, din nefericire pentru mine și ei.

Lucrez cu corpul lui OM. Și, de fiecare dată când spun asta, o spun cu un respect aproape sacru. Corpul nu este doar o structură de oase și mușchi; este o arhivă vie de emoții, de frici, de speranțe, de povești nespuse. Subtil, pătrund în spațiul său intim și personal, nu ca să schimb, nu ca să repar, ci ca să însoțesc. Îl conduc către liniște și către o mai bună înțelegere a mecanismelor interne cu care poate jongla pentru a-și gestiona trăirile și cumulul psiho-emoțional. De multe ori, eu doar deschid o ușă, iar el este cel care are curajul să pășească dincolo de ea. Dar, uneori, ușa este blocată, iar eu stau și privesc tăcută în fața ei.

Și, paradoxal, în timp ce îi încurajez pe ceilalți să se asculte, să se simtă, să se accepte, există momente în care eu însămi mă întreb ce se întâmplă cu acea fetiță din mine. Cea care tânjea de mică după atenție pentru fetița din ea. Cea care voia să fie văzută nu pentru ce face, ci pentru ce este. Daddy issues, spun unii. Mommy issues, spun alții. Etichete puse rapid, ca niște plasturi colorați peste răni adânci. Până la urmă sunt tot issues, bucăți de istorie personală pe care doar eu le pot înțelege cu adevărat, doar eu le pot lua în brațe fără judecată. Fără tribunal și avocați, fără condamnări sau penalizări…

Adevărul este că acea fetiță nu a plecat nicăieri. Nu a dispărut, nu a fost vindecată complet și nici nu trebuie. Ea trăiește în mine de fiecare dată când mă emoționez prea ușor, când simt o nevoie inexplicabilă de validare, când o privire sau o absență mă ating mai mult decât aș vrea să recunosc. Și mai trăiește în mine și atunci când râd din toată inima, când dansez fără motiv, când aleg să fiu vulnerabilă în loc să fiu puternică. Și, sincer, nu vreau ca ea să moară, căci asta m-ar face să fiu ternă, disipată și lipită de nunațele mele vii și colorate. Trebuie, însă, să mă ocup de ea mai bine eu însămi, nu cei din viața mea, căci această sarcină îmi aparține.

Corpul meu de adult, care dă semne de vârstă mijlocie, a devenit între timp o casă pentru toate aceste versiuni ale mele. Nu mai încerc să le scot afară, nu mai încerc să le reduc la tăcere. Le invit la masă. Le ascult. Le las să plângă când au nevoie și să se bucure când simt. Am înțeles, poate târziu, poate exact la timp, că maturitatea nu înseamnă să nu mai ai răni, ci să nu te mai rușinezi de ele. „Când eram mică” nu se mai aplică pentru că acea mică eu nu mai este doar un capitol închis. Ea este firul roșu care mă leagă de autenticitate. Diferența este că astăzi am instrumente, am conștiență, am respirație. Astăzi pot să o țin de mână pe acea fetiță interioară și să o iubesc. Dar nu îmi iese tot timpul, God damn it. Și poate că asta este cea mai profundă formă de vindecare, nu eliminarea trecutului, ci integrarea lui în prezent cu mai multă atenție și înțelegere.

În fiecare om pe care îl ating prin munca mea, o ating și pe ea. În fiecare suflet pe care îl încurajez să se întoarcă spre sine, îmi reamintesc și mie să fac același lucru. Nu sunt un ghid perfect, nu sunt o femeie fără fisuri. Sunt o femeie vie: sunt o piese spartă și lipită… NU sunt dată cu praf de aur peste fisuri. Și sunt presărată cu sensibilitate, cu curaj, cu dorința sinceră de a rămâne deschisă într-o lume care uneori pare că ne vrea închiși și triști.

Și poate că menirea mea nu este doar să aduc bucurie în inima lui OM, ci și să îmi dau voie, iar și iar, să o aduc în inima mea. Pentru că, în definitiv, atunci când eu mă regăsesc, devin un spațiu mai sigur și mai cald pentru ceilalți. Iar fetița din mine, cea care cândva aștepta atenție din exterior, învață încet că poate primi iubire și din interior… Fără să mai tânjească după ea din exterior.

Momentul meu de vulnerabilitate este aici. Iar eu pășesc cu încredere în lumea mea plină de nădejde. Și respir iar și iar și iar.  Căci, așa cum propovăduiesc, îl am doar pe ACUM. Singurul lucru cert. Mulțumesc, Nikos Vertis, pentru că mi-ai fost alături. Unele visuri rămân în picioare, altele capătă doar o altă dimensiune: una mai realistă și adaptată la ceea ce se dorește ca eu să fiu. Dar aleg să rămân culoare: un pic de roșu pe buze și de alb în inimă, chiar dacă încă se mai vede colțul negru, din imaginea de femeie care dorește să nu își reprime fetița…