Curajul de a fi TU.

Ah, ieri mi-a venit o idee și apoi a stat… Mi-a stat mintea-n loc și nu a mai vrut să proceseze următoarele paragrafe, care îmi invadaseră spațiul psihic, legate toate de conceptul de CURAJ. M-am pus la un serial pe Netflix și aia a fost. La final de zi, prefer asta, mai nou, decât pierdutul timpului cu altele. Trăim într-un bâlci, în care se negociază până și felul nostru de a fi. Știți cum e treaba asta cu felul de a fi? Nu știți, cred, așa cum o simt eu. De ceva vreme încoace, m-am trezit și mai tare la realitate și am început un nou triaj. Triej haine, triej idei, triez proiecte, triez timpul și felul în care aleg să mi-l dedic unora sau altora și, desigur, cu mare părere de rău, triej și oamenii din viața mea. La 42 de ani de fecioară iubitoare și dedicată, am ajuns cu niște rezerve aproape pe zero. Nu ajută Yoga aici, fiți pe pace. Nu ajută nici Psihologia, Psihoterapia, știința vieții și altele din profunzimile empirismului. Pe mine mă ajută atenția sporită asupra caracterelor umane, a comportamentelor, precum și intuiția. Această magnifică ustensilă, pe care o folosesc  tot timpul, atunci când încep să simt că sistemul meu nervos central dă semne de avarie. Când vine vorba de oameni, nu cer multe, cu toate că așa s-ar crede. Sunt în acceptare, înțelegere, sunt empatică și dau dovadă de compasiune, sprijin cât pot de bine și îmi dau silința să nu judec aspru pe nimeni. Ei, dar când începi să te simți a cincea roată la căruță, ești doar o umbră și doar o altă piesă de OM în viața unora, care s-au obișnuit cu prezența ta, dar care niciodată nu se întreabă cum o mai duci, cum îți mai este la corazon, nu îți duc lipsa, dorul, nu se întreabă dacă ai murit sau încă mai exiști, apăi atunci e momentul să o iei la pas către tine și cam atât. Am acest dar de a păstra secrete. Sunt plină de ele, de la unul, de la altul. Cu ele trăiesc, cu ele mor. Mai ales acum, când și această nouă disciplină profesională pe care mi-am ales-o susține întru totul actul de confidențialitate. Și mă reîntorc la CURAJ. Azi, nu mai sunt dispusă să îmi negociez felul de a fi, nu mai sunt cu timp infinit pentru cei ce m-au dorit doar uneori, doar într-un fel anume și doar pentru scopuri pur personale. Azi, am curajul să nu simt mare lucru, atunci când îmi spun în liniște, în interior, că este momentul să las în spate câte un om. Aleg să îl păstrez în inimă, dar complet detașată și desensibilizată de orice fel de sentiment de melancolie. Azi, mă simt mai demnă de mine ca niciodată. Sunt omul deciziilor acurate. Când pun punct, eu pun punct cu multă maturitate și punctul acela puternic apăsat ep fila vieții mele nu se va mai schimba niciodată în trei puncte, ori în virgulă. Rămâne punct, dar fără zgomot.

Curajul de a rămâne

Adevărul este că nimeni nu te pregătește pentru momentul în care începi să te alegi pe tine. Nu există un ritual de trecere, nu sună nicio fanfară. Se întâmplă într-o zi banală, când oboseala nu mai este doar fizică, ci una care ți-a intrat în oase, în nervi, în tăceri. Atunci apare curajul. Nu ca un foc de artificii, ci ca o liniște fermă care spune: ajunge.

Curajul meu, azi, nu mai este despre a demonstra nimic nimănui. Este despre a crea o formă profundă de intimitate cu mine. Despre a mă cunoaște fără menajamente și a mă accepta fără condiții. Despre a sta față în față cu mine, cu tot ce sunt, cu ce am fost și cu ce devin, fără să mai fug, fără să mai negociez.

Am învățat că pot merge mai departe fără regrete. Regretele m-au ținut mult timp pe loc, m-au făcut să întorc capul înapoi și să mă îndoiesc de pașii mei. Azi, știu că fiecare alegere a avut un rost, chiar și cele care au durut. Le port cu mine nu ca pe niște poveri, ci ca pe dovezi că am trăit, că am simțit, că m-am implicat cu tot sufletul. Și că m-am mai și împiedicat pe parcurs, în ițele inimii mele.

Curajul înseamnă, pentru mine, să spun DA atunci când simt viață, adevăr și deschidere. Dar și să spun NU fără vină, fără explicații inutile, fără frica de a dezamăgi. NU-ul meu este o formă de respect față de mine. DA-ul meu este o promisiune făcută cu discernământ. Îmi port greșelile din trecut asumat. Nu le mai ascund, nu le mai minimalizez și nu le mai folosesc împotriva mea. Ele sunt parte din caracterul meu, din personalitatea mea, din femeia care sunt azi. Am curajul să le privesc drept și să spun: așa am fost, așa am învățat, așa am crescut. În fiecare zi, iau decizia de a mă schimba într-o versiune mai bună a mea. Nu pentru lume. Nu pentru aplauze. Ci pentru liniștea mea interioară. Schimbarea nu mai este o luptă, ci o alegere conștientă, repetată, una care se face din interior spre exterior.

Am învățat să ascult. Oamenii, tăcerile, nuanțele. Dar am învățat și când să nu mai ascult. Când cuvintele vin din gol, din interese, din lipsă de prezență. Nu orice voce merită spațiu în mine și nu orice poveste trebuie să mă includă. Nu sunt de vânzare în piață. Nu sunt un rol, nu sunt o funcție emoțională, nu sunt un obiect care se ia și se lasă după nevoie. Sunt un om care își cunoaște valoarea și care nu se mai fragmentează pentru a fi acceptat. Când ai curajul să rămâi în adevăr față de tine, viața capătă altă textură. Drumul devine mai stabil nu pentru că este mai ușor, ci pentru că tu ești mai așezat. Stabilitatea interioară se vede. Se vede în ochi, în felul în care privești. Se vede în vorbe, în tăceri, în alegeri. Se vede, mai ales, în comportamentele și atitudinile oamenilor cu care alegi să îți împarți timpul.

Curajul acesta al meu, azi, nu face zgomot.
Dar schimbă tot. Pentru că eu schimbată, înseamnă schimbare de jur împrejurul meu.

OM