Sânge matur – suflet maturat
Am ajuns la vârsta la care sângele nu mai fierbe de dragul zgomotului, ci clocotește lent, ca o supă bună lăsată pe foc mic. Nu că m-aș pricepe să o fac eu așa, ori că am încă aceasta abilitate: RĂBDAREA. Dar se muncește și se adoptă tehnica pașilor mărunți, dar vizibili. Și da, asta înseamnă că m-am maturizat mai mult, în ultimul an. Nu dramatic, nu cu aplauze, ci cu oftaturi bine plasate și cu o ironie fină, dobândită din prea multe întâlniri cu oameni care confundă intensitatea cu profunzimea și zgomotul cu adevărul. Am cunoscut oameni maturi care au sângele calm și privirea clară. Nu ridică tonul, ridică sprânceana. Așa cum o face foarte bine Amore Mio. Nu se apără, observă. El est genul de om care nu-ți explică cine este, pentru că se vede. El nu intră într-o cameră ca să fie remarcat, dar pleacă lăsând ordine în aer. Cu el, conversația, precum cea de aseară, azi-noapte fie, e ca un vin bun: nu te lovește, te cuprinde. Și te lasă cu o căldură în piept, nu cu durere de cap. Te pune la nani fără turmentare, ci cu toată claritatea din lume.
Apoi sunt imaturii. Ah, imaturii. Acei adulți perfect funcționali biologic, dar emoțional blocați într-un liceu interior etern. Oameni care reacționează înainte să gândească și vorbesc înainte să simtă. Cu ei, totul e urgent, intens, dramatic. Azi te iubesc, mâine te analizează. Au sânge fierbinte, dar fără direcție — ca o tigaie uitată pe foc. Mult fum, puțină mâncare și de cele mai multe ori arsă. Cerebralii merită un capitol separat. Îi recunoști ușor: au mereu dreptate, chiar și când greșesc. Emoțiile sunt pentru ei concepte interesante, nu trăiri. Am cunoscut unul și bun. Le place să disece viața ca pe o broască la ora de biologie — cu penseta, fără milă. Îți pot explica de ce suferi, dar nu te vor ține de mână când o faci. Îi apreciez pentru minte, dar nu-mi mai închiriez sufletul într-un laborator de sudiu pe energie, căci nu se validează decât pe ei, în final. Și apoi, euforicii. Cei care trăiesc totul la volum maxim. Fericirea lor e explozivă, tristețea teatrală, histrionică. Sunt obositori, dar adorabili, ca niște artificii care nu se mai termină. Cu ei râzi mult, dar te și epuizezi. Pentru că euforia, fără rădăcini, e doar o fugă frumos ambalată.
Între toți acești oameni, eu mi-am maturat sufletul. Nu l-am îmbătrânit, l-am curățat. Am scos din el nevoia de a salva, de a convinge, de a demonstra. Am învățat că maturitatea nu înseamnă să fii rece, ci să fii stabil. Că nu trebuie să răspunzi la fiecare provocare și că tăcerea poate fi o replică devastator de elegantă, dramatic de enervantă. Sângele meu e matur acum. Curge cu discernământ. Încearcă să nu mai mai tresară la fiecare stimul și nu mai arde pentru promisiuni puerile. Îmi aleg oamenii cum îmi aleg activitățile: cu atenție și cu respect pentru digestiasufletului meu. Nu mai înghit orice bucată, doar pentru că arată bine, ci o mestec de plăcere, cu timp.
Dacă e ceva ce am învățat din această colecție de caractere umane, e că maturitatea nu ține de vârstă, ci de cât adevăr poți duce fără să te minți. Iar eu, una, prefer adevărul spus cu calm, cu un zâmbet ironic, decât o pasiune isterică ce se evaporă la prima responsabilitate.
Sânge matur. Suflet maturat. Bufnița înțeleaptă de pe bluza de la iubitul meu bun, frumos și al naibii de inteligent emoțional și rațional, stă mărturie. Și am o pace interioară acum, care nu mai are nevoie de aprobări și nici de validare din public. Căci nu mai sunt actrița nici eu pe scena vieții. Sunt goală pușcă în vulnerabilitatea adevărului meu autentic.
OM