Zilele 131, 132 și 133 – Adolescență reprimată.

Dacă am spus că voi fi autentică, atunci așa să fiu până la capăt. Azi, am vrut să schimb subiectul promis pe Blog OM, în urmă cu două zile, pentru că am avut un weekend absolut incredibil de împlinitor și de inspirațional alături de psihoterapeuta sistemică Sara Iwanir din Israel, care mi-a deschis ochii și mai larg înspre LUMINA cunoașterii mele. Dar, revin în ziua 134 cu povestea poveștii mele de la formarea în psihoterapie.

Sunt acasă. Nu sunt obosită, în ciuda faptului că numai eu știu cum am dus ultimele zile de dimineața până seara: un dute-vino continuu, care mă scote din minți uneori. Mereu îmi spun, însă, că e nevoie de bucurie în tot și în toate, indiferent de solictarea peste limită adesea, înspre a lăsa în urma mea acel MAI BUN despre care tot propovăduiesc. Și îmi iese. Sunt pe deplin satisfăcută cu munca mea, cu eforturile depuse, cu implicarea și curajul cu care rămân curioasă să gestionez cât pot eu de bine totul. Azi, am avut un insight: cred că îmi doresc să mă recăsătoresc. Simt că, undeva, în adâncul inimii mele m-am născut să fiu alături de cineva pe viață, să mă dedic, să simt UNIUNE și ÎMPLINIRE, cum poate niciodată nu mi-a fost dat să simt. Stați! Nu garantez că, mâine, mă trezesc cu alt crez:)). Totul este posibil și asta nu denotă nimic altceva decât adaptare la conștientizări și la simțire.
Altfel, haideți să vă zic câte ceva despre adolescența mea, un carusel cu multe personaje din care nici macar eu nu mai știam care sunt EU cu adevărat.

Adolescența lui Nico-OM: Un labirint de temeri, rebeliune și descoperire…

„Adolescența este vârsta în care te împarți în două: cine vrei să fii și cine ești cu adevărat.” – Susan Cain
A fost o perioadă în care, dacă aș fi putut, aș fi schimbat fiecare clipă. O perioadă în care fricile, nesiguranța și confuzia erau mai puternice decât orice altceva. Nu aveam niciun plan clar, doar o furtună de gânduri care mă copleșea la fiecare pas. Eu nu am știut ce vreau să devin în viață, totul îmi era nesigur și neclar și am dus multă muncă de convingere cu sinele meu înspre a-l face să înțeleagă că numai și numai de mine depinde ceea ce urma să devin mai târziu.

Teama de a-l pierde pe tata

Îmi amintesc cum îmi tremurau mâinile în fiecare dată când aveam senzația că tata nu mai e același. Problemele de sănătate, durerile care păreau să nu se mai oprească, îmi dădeau un nod în stomac. Îi vedeam piciorul bolnav, pe mama cum îi schimba zi de zi bandajul pătat de tubul de drenaj, suferința lui ascunsă cu totul în inima sa, pentru ca eu și cu fratele meu să nu îi simțim durerea și frica, Poate că atunci, la acea vârstă, nu înțelegeam pe deplin ce înseamnă suferința fizică, dar eram conștientă de teama de a-l pierde pe cel care mă susținuse mereu, care era stânca mea. Nu eram pregătită pentru un astfel de scenariu. Teama de a-l pierde devenea mai adâncă atunci când, într-o zi, am aflat că riscă să-și piardă piciorul. Imaginea mea cu tata, un om mereu puternic mental și încrezător, se crăpa în fața ochilor mei. Și, în mijlocul acestui haos, m-am simțit mică, de parcă nu puteam face nimic pentru a-l ajuta. Cum să îmi mai ardă mie de experiment, creionat personalitate, explorat viața aferentă vârstei? Și am fugit în mine, am devenit ascunsă de cine eram cu adevărat și de cine simțeam că aș fi vrut să devin. Eu mi-am dorit să devin medic cardiologog dintotdeauna. Azi, am curajul să o spun public. Cumva, Dumnezeu m-a adus tot în fața lucrului cu INIMA, dar dintr-un alt unghi, cu o altă abordare.

Mama mea, o prezență dedicată nevoilor tatălui meu

Mama mea a fost și este o femeie puternică, empatică și dedicată, dar nu am știut cum să o am alături în acele momente. Și nici ea nu a știut că am nevoie atât de mare de ea și că era singura care ar fi putut să mă înțeleagă și să mă îndrume. Îmi amintesc cum, în momentele în care aveam nevoie de sprijin, ea părea mai departe ca niciodată. Mi-am dat seama că nu putea să-mi ofere sprijinul pe care eu îl căutam, pentru că și ea trecuse printr-o adolescență grea, fără mama ei, iar durerea ei se transcria involuntar în comportamentele sale. Iar tata era pentru ea principalul focus și pe bună dreptate. La fel aș fi făcut și eu, dacă eram în locul ei. Astfel că nu am de ce să o condamn, ci doar expun realitatea unei adolescențe reprimate.
Nu aveam, de fapt, un ghid. Tot ce aveam era un exemplu care nu știuse cum să fie acolo, cum să sprijine poate una dintre cele mai provocatoare etape ale dezvoltării umane. În schimb, mă simțeam singură, căutând sprijin și confort în locuri unde nu-l găseam. Iar asta mi-a creat o revoltă tăcută, o rebeliune pe care nu o puteam exprima, pentru că, de fapt, nu aveam cu cine să o împărtășesc.

Rebeliunea ascunsă și rolurile pe care le jucam

Aveam două vieți. Una acasă, cu familia, unde eram fata obedientă, care înceracă să-și ascundă fricile și nesiguranțele, și una afară, cu prietenii, unde mă străduiam să par o persoană de neînvins, cu un zâmbet larg și o atitudine relaxată, nebunatică și veșnic dispusă să sară prima în fața oricărui pericol. Așa am învățat să ascund ceea ce eram cu adevărat – o fată vulnerabilă, plină de întrebări despre cine sunt și ce vreau să fiu.

Când ajungeam acasă, mă schimbam instantaneu, iar fiecare cuvânt, fiecare gest devenea o masca care mă proteja. Când eram cu prietenii, mi-era greu să mai țin cont de ceea ce așteptau alții de la mine. În acele momente, rebeliunea mea se manifesta printr-o falsă încredere pe care o pusesem pe umerii altora. Știam că, de fapt, mă pierdusem pe mine însămi.

Primul fior de iubire și teama de a nu fi suficient

Nu știu dacă era iubire adevărată sau doar o fantezie adolescentină, dar mi-e clar că primul fior de iubire a fost o mare provocare pentru mine. Nu știam cum să reacționez, cum să mă port. Teama că nu sunt suficient de bună, că nu voi fi niciodată la înălțimea așteptărilor celui de lângă mine mă bântuia mereu. M-am temut să iubesc pentru că nu am știut să mă iubesc pe mine. Cum să îmi dau voie să simt ceva atât de puternic când nu aveam nici măcar încredere în propriile forțe? Cum să mă îndrăgostesc, când tata suferea? Cine eram eu să îmi dau voie să simt bucuria primei iubiri, a primului episod romantic din viața mea? „Fiecare adolescent trece printr-o perioadă în care nu știe dacă să iubească sau să se protejeze de iubire”. Eu am ales să nu îmi dau voie să iubesc. Și am mers înainte neiubind și nelăsându-mă iubită.

Clasa a 12-a: Deschiderea către iubire și acceptare

Apoi a venit clasa a 12-a, anul care a schimbat totul în inima mea. Când am început să mă simt mai aproape de ceea ce voiam cu adevărat să fiu, mi-am dat voie să iubesc. Mi-am dat voie să fiu eu, fără măști, fără teamă că nu voi fi acceptată. În acea perioadă, am învățat că iubirea nu înseamnă perfecțiune, nu înseamnă să fii cineva perfect, ci pur și simplu să îți dai voie să simți, să fii vulnerabil și să nu îți fie frică să fii tu însuți. Să devii curios și să rîmâi liber în curiozitatea de a descoperi LUMEA NOUĂ.

În sfârșit, am înțeles că toți acești ani de confuzie și nesiguranță erau doar pași spre ceea ce aveam să devin. O fată care începuse să își construiască încrederea în sine și să își accepte imperfecțiunile. Am început să îmi dau voie să fiu eu, chiar și în mijlocul temerilor care mă bântuiseră în adolescență.

Călătoria mea a continuat, dar am învățat ceva esențial: Adolescența nu este doar o perioadă de frici și temeri, ci și o perioadă de transformare, de creștere, de învățare despre cine ești și despre cine poți deveni. Iar eu sunt acum mamă și îmi doresc să fiu PREZENTĂ, sinceră și dedicată copiilor mei.

Tata nu și-a pierdut piciorul pe atunci, nici viața. Dar eu mi-am pierdut cea mai mare parte din adolescență. De ce a fost așa? Pentru că cineva a avut acest plan cu mine. Cum sunt astăzi? O mamă conștientă de nevoile copiilor ei, o mamă care îi iubește până la Soare și tot înainte și care își dorește să le ofere ADOLESCENȚA cu totul. Au dreptul la ea, așa cum și eu aș fi avut dreptul.

Povestea continua, dar cu etapa 40 plus. O maturitate în decurs de maturare. Life goes ON!

OM