Zilele 276 și 277 – Fragile precum sticla fină, subțire, suntem noi, ființele acestea numite OM

I will keep calling you to see… Zic cei de la Blue October, pe care îi ascult de câteva zile, când mă așez acasă, în căminul meu frumos și prietenos, cald și primitor. Și da, o să o spun până nu mai pot și atunci voi mai putea puțin și din nou și din nou, până când îmi voi oferi Universului ultima suflare.

Azi, din nou sunt codașă la scris în jurnalul meu terapeutic virtual. Am tot scris, în ultima vreme, mai multe zile într-una, pentru că, de ceva timp, viața mea este cu mult mai plină de sens și de consistență, în afara virtualului.

Este ora 15 pe 16, azi, miercuri, 13 august 2025, și curge prin mine viața asta plină de de toate: zahar, sare, piper puse înr-un singur corpuleț, care se visează longeviv, trăind mult și bine în vâltoarea haosului cotidian. Dacă noi nu ne dăm sens, sensul nu va veni către noi. Viața este o piesă de treatru în acte nedefinite, nenumite. Viața este un roman care conține drame, comedii și capitole în care simți că te pierzi cu totul în oceanul tristeții, de multe ori. Scri asta, azi, pentru că vreau să îmi readuc aminte, în primul rând mie, că în aici și în acum contează cum și cu cine aleg să fiu și să îmi împărtăsesc viața interioară și exterioară. Am fost mică, am fost un pui de OM mult timp. Am fost firavă și cred că voi rămâne nuca aceea verde cu coaja tare, care ascunde, însă, miezul proaspăt și zemos, moale și crocant deopotrivă, pentru o veșnicie.

Și poate că par dură uneori. Poate că vocea mea e clară, hotărâtă, poate că pasul meu e apăsat și gesturile mele tăioase, dar doar ca să țin piept lumii care vine să mă ia de bună, relaxată și disponibilă mereu. Nu mi-am permis mereu să fiu moale. M-am învățat să fiu stâncă, să nu arăt când mă doare, să nu cer ajutor, să nu tremur, să nu cad. Dar adevărul e că am căzut de multe ori. Și am tremurat și am plâns în tăcere, în pieptul meu mic, de femeie care vrea să fie mare.

Înăuntrul meu sunt tot eu, dar mai mică. O fetiță care nu a uitat niciodată cum e să te doară lumea. O fetiță care încă se miră de culori, care mai crede în oameni, în bine, în frumos. Chiar și când obosește, tot mai crede. Asta mă ține în viață: că mai pot să simt. Că nu m-am împietrit. că FAITH est eparte din afirmația cu care mă trezesc și cu care mă pun cu capul pe perna mirosind a mine, seara.

Uneori mă simt ca o luptătoare într-o armură prea grea, care ar vrea să o dea jos, să alerge desculță prin iarba udă, să se întindă pe spate și să nu mai facă nimic. Doar să fie. Să respire, să audă păsările, să-i bată inima și să nu-i ceară nimeni nimic. Și nici eu să nu cer sau să aștept ceva din partea cuiva.

Sunt un OM între oameni. Poate că m-am vrut eroină, dar azi, mai mult ca oricând, îmi dau voie să fiu firavă. Să nu știu. Să nu pot. Să nu vreau. Și în asta, să fiu tot eu. Să pierd controlul.

Pentru că, la final, toți suntem niște nuci verzi: tari pe dinafară, dulci și moi pe dinăuntru. Și poate că adevărata putere e să ne lăsăm găsiți acolo, în miez. În vulnerabil. În uman. În soft soul.

Asta sunt azi: un OM firav, dar sănătos și viu. Și mă agăț de asta, ca un pește care a prins momeala din undiță. Momeala fiind o bucățică moale și dulce de nuncă.

OM