Zilele 295 și 296 – Ne îmbolnăvim, pentru că ne trădăm corpul zi de zi!

M-am întrebat de multe ori în ultima vreme: de ce ne îmbolnăvim noi, Oamenii? Nu, nu mă refer doar la viruși, bacterii sau la hazardul genetic, ci la boala ca efect secundar al modului în care alegem să trăim. Pentru că da, dincolo de hazard, trăirea noastră zilnică e cel mai fidel partener al bolii. Sau al sănătății. Depinde cum alegem să-l tratăm.

Nu știu alții cum sunt, dar eu una am trecut prin destule stări de dezechilibru fizic și emoțional cât să-mi dau seama că boala rareori vine neanunțată. Corpul nostru ne șoptește, ne strigă, ne imploră. Dar, evident, noi nu-l auzim. Suntem prea ocupați.

Stress-ul – campionul absolut al suprimării imunitare

Să începem cu regele incontestabil al epocii moderne: stresul. Ne trezim cu ceasul pe fugă, alergăm către job, trăim în multitasking continuu, cu inboxul plin și sufletul gol. Corpul nu mai știe dacă fuge de un leu sau doar de deadline-ul de la 5. Și ce face? Intră în alertă. Constant. Adică exact starea care ar trebui activată doar în situații de urgență.

Dar pentru noi, starea de urgență e stil de viață. Și-apoi ne mirăm de ce ne îmbolnăvim. Sistemul imunitar? Ofilit. E prea ocupat să gestioneze cortizolul ca să mai țină piept virusurilor.

Mâncarea – combustibil sau otravă?

Să trecem și la alimentatie, că și acolo e un mic dezastru ambulant. Am uitat cum arată mâncarea adevărată. Avem supermarketuri pline de „produse alimentare”, dar goale de nutrienți. Mâncăm pe fugă, pe tastatură, pe nervi. Ne dăm copiii cu ketchup și crenvurști, iar noi ne umplem sufletul cu comfort food, că doar “merităm și noi ceva bun după o zi grea”.

Ironia? Mâncăm de parcă viața noastră ar depinde de gustul artificial de brânză dintr-un snack și ne mirăm apoi de inflamații, balonări, oboseală cronică și lipsa de chef. Ce să mai zic de intestin – al doilea creier – care e în depresie profundă de la atâta procesat.

Mișcarea – marea absentă din peisajul zilnic

Și-apoi e mișcarea. Sau, mai bine zis, lipsa ei. Purtăm ceasuri inteligente care ne anunță că am făcut 723 de pași într-o zi întreagă. Wow. Cifre mari, în comparație cu statul pe canapea și scrolling-ul infinit. Ne mândrim că avem abonament la sală, dar uităm unde e sala. Ne aducem aminte doar când vine factura.

Dar tot ne întrebăm, cu o sinceritate aproape comică, “de ce mă dor oasele?”, “de ce sunt mereu obosită?”, “de ce nu mai am vlagă?”. Păi poate pentru că ne-am sedentarizat sufletul înaintea corpului.

Relațiile toxice – bolile care nu se văd pe RMN

Apoi mai e și partea aia subtilă, pe care nici un RMN nu o vede: relațiile toxice. Cele în care iubirea se dă pe porții, respectul se negociază, iar liniștea e o raritate. Trăim în tensiuni care ne ronțăie din interior și ne trezim că ne doare stomacul, spatele sau capul fără motiv. Dar motivul e acolo. Are chip, are nume. Sau poate suntem chiar noi, sursa propriei toxicități, când nu ne mai ascultăm, nu ne mai iertăm, nu ne mai iubim.

Problemele financiare – boala secolului, dar fără diagnostic oficial

Și da, nu pot să nu menționez și presiunea financiară care ne bântuie ca o fantomă zilnică. Fie că e vorba de rate, chirii, lipsă de siguranță sau comparația eternă cu ce „au alții”. Toate astea pun un strat gros de anxietate peste tot ce suntem. Și stresul ăsta financiar cronic se duce în corp. În ficat, în tiroidă, în sistemul nervos.

Acum vine partea mea preferată, partea dulce-amară, cu un strop de sarcasm: vrem să trăim mult. Să arătăm tineri, supli, energici. Vrem tinerețe fără bătrânețe, dar fără efort. Așa că fugim repede la perfuzii cu vitamine – de parcă un cocktail intravenos poate repara ani de neglijență. Ne injectăm, ne corectăm, ne conturăm. Totul pe dinafară. Interiorul? Lasă, că nu se vede în poze. Suntem generația care preferă să investească în acid hialuronic, nu în somn. În suplimente „miraculoase”, nu în hrană reală. În aplicatii de meditație pe care nu le deschide niciodată.

Sănătatea nu e un noroc. E o responsabilitate.

La final, dacă ar fi să trag o linie sinceră, aș spune așa: ne îmbolnăvim pentru că ne trădăm corpul, zi după zi. Nu e vina lui că am uitat să fim buni cu noi. Nu e vina lui că l-am transformat într-un câmp de luptă, nu într-un templu.Sănătatea nu e o destinație. E o alegere zilnică. Nu e despre pastile și tratamente-minune. E despre pași mici, făcuți cu sinceritate. Despre a ne pune întrebări  incomode. Despre a ne asculta mai des decât ne scuzăm.

Eu una aleg să mă întorc la mine. Cu pași stângaci, dar onești. Cu mai multă prezență, mai puțin autosabotaj. Pentru că, până la urmă, vreau să trăiesc. Nu doar să exist.

OM