Zilele 292, 293 și 294 – Heaven poate fi a place on Earth…

Escapada inimii – urcări, coborâri și râs cu lacrimi

Scriu, acum, cu sufletul încă vibrând și cu pielea amintindu-și atingerea ploii calde și apoi rece, a stropilor grei pe haine și pe cap, care ne-a prins în vârf de munte, lângă Crucea Albă din Herculane, dar care ne-a sudat și mai mult în ceea ce noi deja suntem: un „noi” stabil și jucăuș în același timp.

Weekendul acesta a fost un dar. Surpriză. Recunoștință. Timp dilatat și comprimat în același moment. Amore Mio mi-a spus doar: „Ia-ți bocancii, costum de baie și vino cu inima deschisă”. Și am venit. Cu tot ce sunt. M-a dus la Herculane, locul care mi-e acasă în suflet, chiar dacă nu m-am născut acolo. Acolo mi-am pretrecut o parte esențială din copilărie, vara, la namurile din partea lui tata. Are ceva în aerul lui acest Herculane, ceva între istorie și vindecare, între vechi și viu. Și mă renaște de fiecare dată.

Am stat la Pensiunea Holiday Maria, pe care o recomand cu tot ce sunt — liniștea de acolo, peisajul, piscina, mâncarea, oamenii, totul a fost perfect. Ne-am lăsat telefoanele deoparte și ne-am conectat real, cum ar trebui să o facem mai des, mai mulți. Am urcat împreună la Grota Haiducilor și da, acolo m-am simțit parte dintr-o poveste. Am simțit ecoul pașilor noștri ca o poezie scrisă în piatră. Apoi Crucea Albă, o urcare care ne-a pus și respirația la încercare, dar și răbdarea. Am râs. Ne-am tachinat. Ne-am încurajat.

Și apoi momentul care cred că va deveni legendă în povestea noastră: ploaia densă și intensă de vară. Ne-a prins sus, la Crucea Albă, într-un fel de slow motion epic — cerul s-a închis, vântul a crescut, iar noi… în loc să ne panicăm, am intrat în starea aia de „hai să vedem ce putem duce împreună”. O ploaie ca în filme, dar rece ca în realitate. Uzi până la piele, ne-am prins de inimi și am început coborârea. A fost o lecție: despre cum să îți păstrezi echilibrul când totul e alunecos, despre cum să te ții de celălalt chiar și atunci când gluma nu mai e glumă, și despre cum coborârea poate fi la fel de plină de sens precum urcarea. Poate chiar mai profundă. Căci tot ceea ce te provoacă te înalță, te ridică, te crește și te face și mai pregătit și puternic.

Cireașa de pe tort? Am ajuns jos, în oraș, fleașcă, râzând isteric, cu hainele lipite de noi. Nu aveam de ales: ne-am schimbat direct pe strada principală, ascunși cât s-a putut, chicotind ca niște adolescenți care n-au crescut încă. Ne-am privit și am izbucnit în râs cu lacrimi — un moment pe care nicio poză nu l-ar putea reda cum l-am simțit noi. Și nu avem nicio poză cu momentul delicios, că de am fi avut și ne-ați fi văzut, cred că v-ați fi prăpădit de râs și voi cu noi. Ne-am privit altfel în clipa aia. Mai dezgoliți decât eram fizic. Mai sinceri. Mai „noi”. Doi nebuni faini, doi Fraieri cum ne place să ne dezmierdăm-tachinăm uneori, așa cum am și început această conexiune autentică.

Am fost și la capelă — locul meu de pus dorințe. Anul ăsta, am pus mai multe. Și pentru NOI DOI. Și simt că au început deja să prindă rădăcini. Cred în ele. Cred în el. În tot. Chiar și când mă provoacă cu sugestii care mă scot din sărite, dar care mă aduc înapoi spre mine și mă fac să am momente de AHA esențiale despre ceea ce sunt. Poate și de-asta îl iubesc tot mai dedicat și profund. Pentru că mă provoacă și mă prinde, pentru că știe când să fie copil și când să fie sprijin. Pentru că nu se sperie de emoțiile mele, ci le primește. Le gustă. Le împarte cu mine. Și mai și râde de copilărismele mele descătușate.

Și simt că relațiile care durează nu sunt cele perfecte, ci cele unde ne putem ține de mână în mijlocul furtunii, unde ne schimbăm împreună hainele ude ale vieții pe o stradă din Herculane și râdem, nu de ce am pățit, ci de cât de frumos a fost momentul trăit împreună. Să rămânem copii. În joc. În râs. În descoperire. Chiar și când suntem adulți până-n măduva deciziilor. Mama lui este un deliciu ea însăși. Este de-a noastră: are un simț al umorului pe care numai o EROINĂ îl poate avea și tare mă bucur de faptul că se relevă în mod autentic, încă de la bun început, în fața mea.

Împreună cu Amore Mio mi-aș dori să urc și să cobor în același fel: cu inima înainte și cu râsul după. Putem merge să facem și Everestul, cu toate condițiile meteo ale naturii. Simt că nu îmi este deloc frică. 
Și da, îl iubesc. Chiar și când e imposibil și totuși atât de plin de savoare și de posibil. Poate mai ales atunci. Știi?! Și pentru asta și nu numai pentru asta eu vreau să ÎȚI MULȚUMESC.

OM