Zilele 311, 312 și 313 – Vrei film de groază? Hai în traficul din Timișoara!

Sunt femeie, mamă, șofer cu normă întreagă și locuitoare a minunatului cartier-dormitor numit Serena, din Moșnița Nouă. Da, acolo unde promisiunile imobiliare se termină cu “la doar 10 minute de Timișoara”. Zece minute… dacă ai elicopter. Sau dacă ești un gând. Sau dacă ești puțin supranatural și deții forțe magice care te teleportează.

Realitatea? 40-60 de minute dimineața, o oră la întoarcere, și cam 3-4 episoade de criză existențială pe zi. Fără pauză publicitară. Eu sunt actrița  principală din filmul meu de groază.

De când m-am mutat “la aer curat”, mi s-a schimbat complet stilul de viață. În sensul că nu mai am unul. Viața mea e în mașină. Dacă mi-aș lua pensia în combustibil, aș fi deja milionară în benzină. dau cam 1200 de RON pe lună doar pe mâncare pentru mașină. Îmi e rău deja.

Copiii? Ah, ei sunt la fel de mobili ca mine. Antrenamente de handbal, meditații, școala evident, toate în colțuri opuse ale orașului. Încep să cred că fiecare profesor sau antrenor din Timișoara are un radar care detectează când mi-am tras o gură de cafea și imediat îmi trimite locația nouă unde “ar fi ideal să ajungem în 20 de minute, da?”. Antrenamente la ore inumane, nu mai zic.

Traficul din Timișoara este o entitate vie. Respiră, se înmulțește și pare că are un singur scop: să mă învețe răbdarea. Răbdare pe care n-o am. Pe care nu vreau să o mai învăț în trafic. Nu am nicio șansă și mă declar repetentă cu diplomă de onoare. Înjur la volan. Vai, mă scuzați că sunt yoghină. dar să vă spun ceva deloc nou: și yoghinii care nu locuiesc în India, ci în Occident mai scot vorbe de colț de stradă pe gură. Nu îmi este rușine să recunosc, piua!

La semafoare se naște un nou nivel de frustrare. Mă opresc. Trag aer. Mă uit în oglinda retrovizoare și-mi văd ridurile crescând în timp real și nervii prin lumina ochilor mei. În stânga, un taximetrist care vorbește cu Dumnezeu. În dreapta, o doamnă care-și face sprâncenele. În față, Iadul. Pentru că e încă roșu. Sau pentru că mai am câteva zeci de mașini în șir indian în fața mea. Este teribil de incredibil că această realitate o traiesc zi de zi, din momentul începerii fiecărui nou an școlar.

Am ajuns să vorbesc cu mașina. Nu m-aș mira să mi se pună vreun diagnostic de ceva tulburare de nu știu ce fel, în curând.

Mi-e dor de trotuar. De mers pe jos. De ideea de “ajung în 15 minute pe jos”. Ce glumă bună! Aici, și dacă vrei să mergi pe jos, îți ia o veșnicie până la destinații.

Și de fiecare dată când zic “gata, azi nu mai urlu în trafic”, exact atunci se bagă unul fără semnal. Sau îmi taie calea un SUV cu număr de București, de Mehedinți, de Gorj. Și gata, zenul dispare. Știți voi cine ne-a luat cu asalt orașul, nu vă zic eu o noutate acum.

Am visat într-o zi că mergeam pe un drum larg, liber, cu sensuri clare, fără giratorii, semafoare și ambuteiaje. Era un vis erotic. Prea bine se simțea Nico-OM în vis. M-am trezit și am intrat direct în coada de pe Calea Moșniței, locul unde extensia de nervi nu se lasă așteptată

Mă întreb uneori cum o să arate viitorul. Poate o să avem mașini zburătoare. Sau poate o să ne teleportăm. Sau poate, cel mai realist scenariu: o să învăț să tricotez în timp ce stau în coloană.

Până atunci, trag aer în piept, beau cafeaua în mașină, o vărs pe mine, pătez tot în jur și sper ca măcar odată în viață să prind toate semafoarele pe verde. Așa, ca o epifanie urbană. Doamne, pot primi acest cadou de ziua mea?

Dar nu-mi fac iluzii. În Moșnița, traficul nu doarme niciodată. Iar eu, cu fundul lipit de scaunul mașinii, sunt deja parte din peisaj. Și cresc în fund din nou. Viața bună de la țară. Aham!

OM