Zilele 305, 306, 307, 308, 309 și 310 – Budapesta. Iubire. Bine construit, nu căutat.

Ioi, că nici nu știu cum să încep și de unde să încep, mă credeți? Vreau să vă mărturisesc că am visat de foarte mult timp să trăiesc ceea ce trăiesc astăzi și ceea ce am trăit de aproape cinci luni încoace. Poate că devin plictisitoare pentru voi, poate că vă așteptați să scriu mai variat și despre alte subiecte, dar, recunosc, pentru mine relația de cuplu și interacțiunea din diadă devin temele esențiale. Poate și pentru că se apropie cu pași repezi începerea profesiei de psiholog și de psihoterapeut de cuplu și familie, în varianta activă.

Cert este că sunt IN LOVE. Și sunt in love with my present life.

Cum poate să fie așa? După mulți ani de trudă sentimentală, de încercări încărcate de speranță, a venit, în urmă cu câteva luni, momentul în care m-am predat. Nu am mai avut așteptări, nu am căutat să atrag nimic în viața mea, nu am tânjit după nimeni, m-am eliberat cu totul de trecut, am încheiat capitole importante care mă trăgeau ca un plumb greu în zona prea sensibilă din inimă. Am avut curajul suprem de a spune: ATÂT A FOST. Și de aici… mă predau către FIE CE O FI.

Și m-am predat. Și a apărut fix atunci când era momentul. Fără planificări, fără promisiuni, fără așteptări deșarte.

Am împlinit 42 de ani, în urmă cu doar două zile, și a fost pentru prima oară în viața mea în care am fost alături de iubirea mea, de Amore Mio, de cel care mă umple cu un singur lucru esențial și indispensabil, mai presus de toate celelalte: de PACE.

Avem discuții în contradictoriu, hell yes, dar sunt dulci, sunt faine, sunt scurte și intense și toate se finalizează cu orgasm mental și emoțional. Cu AHA-uri ca niciodată, cu lecții importante și cu multe conștientizări care aduc reală evoluție. Este sinceritate, este dedicare și este apartenență. Nimic greu, nimic exagerat, nimic conflictual și nimic păstrat nespus la momentul potrivit.

Sunt în liniște alături de EL și știu că simte asta. Precum spunea, în urmă cu câteva zeci de minute: a plantat în mine ceva frumos, ceva ce poate îi oferă și lui curajul, inspirația, forța și bucuria de a-și trăi viața diferit de cum a ales să și-o trăiască până în momentul în care m-a cunoscut mai bine pe mine, cu adevărat.

Amore Mio și cu mine am ales să mergem la Budapesta, de ziua mea.
13 septembrie este acea zi care mă pune în fața mea de fiecare dată. Mă obligă și mă forțează să mă privesc mai atentă, mă îndeamnă să mă autoevaluez, să îmi analizez experiența din ultimul an. Și am ajuns la concluzia că merit tot ceea ce astăzi cresc în mine. Sunt un OM fertil spiritual și simt cum îmi vine un și mai mare drag de viață.

Dar înainte de ziua mea, a fost VINERI. Și vineri seara am trăit una dintre cele mai magnifice experiențe artistice din viața mea. Am fost la concertul lui Robbie Williams — da, THE Robbie! — și mi-a fost imposibil să nu mă las cuprinsă de valul de emoție, nostalgie și pură bucurie care a umplut stadionul. Am cântat, am râs, am avut lacrimi în ochi și am simțit, în fiecare fibră, că trăiesc. Că sunt acolo, că nu lipsește nimic, că totul e complet.

Robbie a fost sclipitor, iar energia din public, combinată cu prezența lui de om sincer și imperfect și uman, m-a dus într-un spațiu de recunoștință profundă. Am cântat și am privit cu ochii mari și umezi, știind că aceste clipe sunt o formă de artă. De iubire. De viață trăită bine.

Apoi a venit sâmbăta mea — ziua mea.

Ne-am plimbat pe străduțele Budapestei, care parcă a strălucit special pentru mine. Am admirat clădirile vechi, Dunărea, podurile, culorile toamnei care începe ușor să coloreze orașul. Și-apoi, la recomandarea gazdei noastre, am ajuns la Festivalul Vinului de la Castelul Buda — o splendoare de eveniment, o celebrare a gustului, a texturilor, a râsului și a oamenilor frumoși.

Am degustat cele mai faine feluri de prosecco. Am râs. Ne-am întreținut reciproc voia bună. Am băut umar la umar, cum fac partenerii în „crimă” întotdeauna, și deloc nu ne-a părut rău.

Într-un colț de lume, pe un deal cu vedere peste oraș, cu un pahar de spumant rece în mână și cu mâna lui strânsă pe mijlocul meu, am simțit că viața e fix ce trebuie. Nu ce cauți, nu ce visezi, ci ce construiești zi cu zi, alegere cu alegere.

Am întâlnit un om atât de flexibil și de jovial, alături de care trăiesc clipe de neuitat.
Iar el, cred… că și-a întâlnit nebuna. Acea femeie cu care poate trăi nu doar veselia, ci și capacitatea de a fi bine împreună, oriunde și cu oricine.

Ce noroc! Ce onoare! Ce bine!

Ziua s-a încheiat la un restaurant nepalez, unde ne-am bucurat de bucate aromate precum iubirea noastră — condimentată, caldă, surprinzătoare. Am mâncat poate cel mai interesant desert: găluște umplute cu lapte condensat, înecate într-un sos cald de portocale. Gustul a fost exact ca noi: neașteptat, intens și reconfortant.

Duminica ne-am plimbat prin outlet și ne-am făcut câteva mici cadouri vestimentare, acele „prostioare” care devin amintiri. Apoi am mers la prietena mea cea mai bună, Aurelia, unde ne-am simțit ca acasă. Am povestit, am râs, am schimbat gânduri și idei și nu ne mai venea să plecăm. A fost acea energie care spune „suntem între ai noștri”.

Scriu toate acestea pentru mine, dar și pentru voi. Pentru că știu cât de ușor e să uităm că binele nu se caută, ci se construiește. Cu prezență. Cu implicare. Cu sinceritate. Cu oameni care au curajul să fie acolo, cu tine, în viață, nu doar în cuvinte.

Ce trăiesc acum nu e magie. E muncă, e asumare, e vindecare și e iubire trăită din adevăr, nu din nevoie.

Și poate că asta e cea mai mare revelație a celor 42 de ani de viață:
Ești bine când alegi bine. Și când te alegi pe tine, iar și iar.

OM