Zilele 302, 303 și 304 – Orgasmul: acel unicorn roz pe care-l cauți prin cearșafuri

Hai să vorbim serios. Orgasmul. Toți îl dorim, îl pândim, îl căutăm. Nu mit, nu legendă urbană, nu fantezie de forum anonim. Ci acel moment autentic în care corpul, mintea și hormonii se sincronizează perfect și… bum! Explozie de oxitocină, dopamină, serotonină. E un cocktail chimic care ne face mai fericite, mai relaxate, mai vii. Și totuși, paradoxul? Multe femei nu îl ating. Deloc. Sau prea rar. Și nu, nu pentru că n-ar vrea. România cum stă? Nu sunt studii foarte multe pe acest subiect.

Eu nu “prestez” spectacol. Dar realitatea pe care o văd și o aud de la prietene, cititoare, terapeuți, studii? Cam tristă. Multe femei încă se prefac că totul e bine, doar ca să evite jena, tăcerea sau ego-ul rănit al partenerului. Și da, și bărbații mai mimează, doar că se vorbește mai puțin despre asta – poate pentru că lumea crede că dacă a ejacul… sigur i-a plăcut. Aha, sigur.

Dar să ne întoarcem la noi, femeile. Problema începe cu lipsa de informație și continuă cu lipsa de comunicare. Puține femei ajung la orgasm doar prin penetrare – studiile spun că sub 20%. Restul au nevoie de stimulare clitoridiană, de timp, de siguranță, de conectare. Și totuși, multă lume încă tratează sexul ca pe un check-list rapid, gen: „penetrare – bifat, gemete – bifate, final – mulțumesc, noapte bună.” Greșit.

Orgasmul nu e o favoare. Nu e un premiu pentru “dacă te porți frumos”. E parte din relația sănătoasă. Faptul că partenerii nu ajung acolo împreună, constant și sincer, e un semnal de alarmă, nu o mică scăpare. Și când intimitatea sexuală dispare sau devine frustrantă, ghici ce urmează? Îndepărtarea, respingerea, infidelitatea, divorțul. Da, pare dur, dar e real. Lipsa sexului împlinitor nu duce doar la lipsă de chef. Duce la resentimente. Și alea nu se spală cu o vacanță la all-inclusive. Și nici cu un inel cu diamant.

Mimarea orgasmului apare, de multe ori, din rușine sau frică. De a nu fi „prea mult”. De a nu strica momentul. De a nu răni orgoliul cuiva care a făcut eforturi, cică. De parcă ar trebui să facă vreunul dintre parteneri eforturi și în pat. Nu e viața asta și așa destul de complicată și de anevoioasă? Dar adevărul e că prefăcătoria nu ajută pe nimeni. Nu-l ajuți pe el să fie mai bun. Nu te ajuți pe tine să te simți dorită, împlinită, întreagă. Ba chiar te afunzi într-o rutină a minciunii intime, care ucide, încet și sigur, orice poftă reală de sex.

Ce e de făcut? În primul rând: să nu ne mai rușinăm să spunem ce vrem. Nu e nimic vulgar în a cere ceea ce te face să te simți bine. Comunicarea e cheia. Nu vorbim despre lecții de anatomie în pat, ci despre onestitate, curaj, joacă și vulnerabilitate. Dacă partenerul tău nu știe ce funcționează pentru tine, cum ar putea să te ducă acolo? Cu ghicitul? Cu scheme învățate de pe net? Și nu este o rușine să nu ajungi la orgasm! Este natural și normal. Dacă am fi mai relaxați în timpul actului de amor, lucrurile s-ar așeza cu mult mai multă împlinire și în noi. Ah, și iubirea… Păi, sincer, cum să și ajungi să simți ceva CORECT, complet și amazing, fără să fii conectat prin IUBIRE la partenerul tău, fără să simți admirație pentru el, fără să îl privești cu fascinație în ochi?

În al doilea rând: să avem răbdare. Să învățăm din nou să ne atingem, să ne descoperim, să ne dorim cu adevărat. Relațiile pe termen lung au nevoie de reinventare, nu de resemnare. Nu, pasiunea nu dispare “pentru că așa e normal”. Dispare pentru că lăsăm oboseala, frustrarea și lipsa de curaj să o îngroape în tăcere.

Să să fim sincere cu noi. Dacă nu ne simțim bine, nu mai e cazul să ne prefacem. Dacă ceva nu merge, nu înseamnă că suntem stricate. Poate doar neînțelese. Sau neascultate. Sau prea tăcute. Sau poate pentru că nu mai este partenerul potrivit… Poate că nu îl mai iubim romantic… Dar soluția nu e să ne facem că totul e bine. Ci să cerem ce merităm: plăcere reală. Conectare. Respect. Și, da, orgasme adevărate. Sau să renunțăm și să ne eliberăm de ceva ce poate este doar un fals bine în viața noastră. Ori să căutăm ajutorul specialiștilor în domeniu, pentru a repara ciclul acesta vicios al lipsei plăcerii în doi.

Dacă nu suntem reale, riscăm să trăim toată viața ca niște actrițe în roluri secundare în propria plăcere. Ce zici de asta? Accepți rolul secundar sau aspiri către rolul principal?

OM