Zilele 329, 330 și 331 – Echilibru: între renunțare și curgere
Trăim într-o lume care ne împinge constant să facem mai mult, să fim mai mult, să avem mai mult. Iar în mijlocul acestui vârtej, am ajuns la un punct în care m-am întrebat sincer: pentru cine fac toate astea? Și mai ales, la ce cost? Așa am început călătoria mea către echilibru, un echilibru real, nu unul impus de agende externe sau așteptări sociale, ci unul profund, care vine din armonia dintre minte, corp și spirit.
Am descoperit, în timp, că echilibrul nu înseamnă să împart fiecare oră perfect între muncă, somn, sport și meditație. Ci mai degrabă, înseamnă să fiu sinceră cu mine însămi, să-mi ascult nevoile reale și să accept că uneori, ca să pot merge mai departe, trebuie să renunț.
Arta renunțării conștiente
Renunțările nu au fost niciodată ușoare pentru mine. Le percepeam ca pe niște pierderi, ca pe niște eșecuri. Dar am început să le privesc altfel. Unele lucruri, unele oameni, unele obiceiuri pur și simplu nu-mi mai serveau. Poate au fost utile într-o etapă a vieții mele, dar acum deveniseră poveri. Și am învățat că a renunța la ceva nu înseamnă că nu sunt suficientă, ci că am crescut, că m-am schimbat, că îmi dau voie să evoluez.
Când am lăsat în urmă relații care mă consumau sau rutine care nu-mi mai aduceau bucurie, am simțit, la început, un gol. Dar în timp, acel gol s-a transformat într-un spațiu fertil, în care a început să se nască ceva nou. A fost nevoie de curaj și de încredere în proces.
Let it go, let it flow — aceste cuvinte au devenit un fel de mantră pentru mine. Pentru că atunci când renunți conștient la controlul excesiv, la frică, la nevoia de a ști mereu ce urmează, la atașamentele care nu mai au viață în ele, ceva magic se întâmplă. Începi să curgi cu viața, nu împotriva ei.
Minte, corp, spirit — aceeași poveste, spusă în limbaje diferite
Am învățat să-mi ascult corpul și să-i respect limitele. Să nu-l mai tratez ca pe o unealtă, ci ca pe un aliat. Mi-am oferit permisiunea de a mă odihni fără vină, de a mânca cu plăcere, de a mă mișca fără scop estetic, ci pentru bucuria pură a mișcării.
Mintea mea a fost, mult timp, un loc aglomerat. Acolo se dădeau toate luptele, acolo se nășteau fricile. Dar, încet-încet, am învățat să o privesc cu blândețe. Să nu mai cred tot ce-mi spune. Să o liniștesc prin respirație, prin tăcere, prin simpla prezență.
Iar spiritul… ei bine, spiritul a fost cel care mi-a șoptit tot timpul să am încredere. Să privesc în interior. Să simt, nu doar să analizez. Să mă conectez la ceva mai mare decât mine, fie că numesc asta Univers, Divin, Viață.
Echilibrul nu este un scop final, ci o stare pe care o cultiv zilnic. Este un dans între a ține și a da drumul, între intenție și abandon, între acțiune și repaus. Nu îl ating mereu, dar știu acum cum se simte. Și când simt că-l pierd, nu mă mai sperii. Mă întorc la mine, respir adânc și îmi amintesc: let it go, let it flow. Și mai renunț și la câte un OM, care nu mai reprezintă echilibru pentru mine, dar o fac empatic, blând și asumat.
OM