Zilele 334 și 335 – Ce înseamnă să fii empatic XXL…
Sunt zile ca aceasta.
Sunt zile în care parcă simt că viața m-a creat înspre a susține cu un ax central foarte puternic toate conexiunile din viața mea. Simt că oamenii nu mai investesc în relații autentice cu responsabilitate și implicare, timp și energie. Simt că se reduc tot mai mult contactele sociale și că totul devine superficial și gol.
Deseară, ies cu Amore Mio și câțiva alți prieteni la dans, la fostul Club 30. Sunt nerăbdătoare să mă mișc pe ritmuri muzicale și alături de oameni de suflet, dar mai ales alături de mine. În ultima perioadă, inima mea a simțit multe. Multe frumoase, împlinitoare și satisfăcătoare.
Îl ascult pe Zucchero și vreau să ajung la un concert de-al lui în această viață. Mă ating versurile lui, mă emoționează și parcă îmi expun fragmente din povestea vieții mele. Îmi place cum sună BLU.
Mă duce cu gândul la Baby LU-BLU. Fetița mea ajunsă acum adolescentă, cu ochii albaștri și plini de bunătate, empatie și căldură. Mă duce cu gândul la tata, cel pe care îl simt în fiecare emoție a mea, empaticul meu simpatic și frumos, care a plecat deja de aproape 11 ani de lângă noi. Mă duce cu gândul la mare, la tatuajul cu mare și cu soare, pe care îl am pe umărul meu drept și care îmi aduce aminte în fiecare zi către ce tind. Mă duce cu gândul la culoarea care mă face să mă activez pe modul Yang și să acționez cu mult curaj și cu multă credință, atunci când vreau să dezvolt ceva nou în viața mea.
Și mă mai duce cu gândul la empatie. Și la inima albastră. Azi.
Pentru că azi am simțit, din nou, că inima mea nu e doar un organ. E un spațiu sacru. Un vas care ține emoții, oameni, povești, răni, iubiri, sensuri și întrebări. Azi am simțit din nou că a avea empatie e un dar. Și totodată, o responsabilitate.
Am o empatie XXL, cum îmi place să-i spun. Una care mă face uneori să plâng la filme cu final fericit, să mă doară în piept emoțiile altora, să visez noaptea grijile celor dragi, să anticipez ce e în nespusul dintre cuvinte. Dar mai ales, o empatie care mă ține vie, atentă, conectată. Și nu doar conectată cu ceilalți, ci și cu mine. Căci asta e marea lecție: nu poți fi cu adevărat în relație cu altcineva dacă nu ești, mai întâi, în relație cu tine.
Mi se pare că uităm asta, din ce în ce mai des. Ne aruncăm în valurile vieții, în alergătura zilnică, în conversații de complezență, în relații „de suprafață”, care nu hrănesc și nu construiesc. Ne uităm unii pe alții și ne uităm pe noi. Dar relațiile — adevăratele relații — sunt ca niște rețele neuronale. Fiecare prietenie, fiecare conexiune autentică, fiecare conversație profundă e ca o sinapsă nouă care se aprinde. Și ca să rămână vie, are nevoie de hrănire. Are nevoie de prezență, de grijă, de ascultare, de răbdare. Are nevoie de neuroplasticitate emoțională, adică de flexibilitatea de a ierta, de a înțelege perspective diferite, de a crește împreună. Pentru că o relație rigidă, ca și un creier rigid, îmbătrânește. Devine fragilă. Se rupe.
Mi-am propus să nu mai las nicio relație importantă din viața mea în bătaia vântului. Să nu mai consider „normal” să nu mai vorbesc cu cineva cu care am împărțit bucăți din sufletul meu. Să nu mă mai mulțumesc cu „merge și-așa” sau cu „n-avem timp”. Pentru că relațiile ne definesc. Ele sunt punțile care ne țin deasupra haosului. Sunt acele spații unde, dacă avem curajul să fim noi înșine, putem evolua împreună.
Și știi ce mai cred? Că empatia — asta XXL, profundă, uneori copleșitoare — este liantul invizibil al umanității. Este ceea ce face ca durerea altuia să nu fie „a lui”, ci „a noastră”. Este ceea ce face ca o îmbrățișare să vindece mai mult decât o mie de cuvinte. Este ceea ce face ca, atunci când cineva suferă, eu să nu pot trece nepăsătoare. A fi empatic nu înseamnă a fi slab. Înseamnă a fi curajos. Într-o lume care glorifică individualismul, a alege conexiunea, blândețea și prezența e un act revoluționar, drag OM.
Așa că azi, îți las gândul ăsta:
Fii prezent(ă).
Fii atent(ă).
Fii în relație.
Investește în oamenii din viața ta, cum ai investi în propria sănătate mentală. Nu uita: prietenia e un creier viu. Fără conexiuni, moare. Cu grijă, cu empatie, cu prezență ea devine inteligentă, adaptabilă și întinerește odată cu tine.
Și, dacă într-o zi, cineva te va întreba ce te-a ținut tânără și vie, să le spui simplu:
Empatia mea XXL.
OM