Ziua 336 – Vreau să scriem multe capitole împreună…
…îmi spuse el, în urmă cu câteva momente. Iar eu i-am răspuns, în tăcerea interioară, imaginându-mi că îi șoptesc aceste cuvinte la ureche: eu vreau să scriem o viață împreună și după încă una și tot așa… Eu sunt acasă cu copiii mei, el este acasă cu copilul lui, dar parcă suntem mereu cu toții împreună. Să pot fi atât de conectată la omul cu care împart suflet din mine în manieră romantică nu mi s-a mai întâmplat. Visez? Nu, nu mai visez. Sunt cât se poate de sinceră și de reală, de responsabilă și de curajoasă, când enunț acest adevăr despre mine, despre noi. Îmi vine să plâng de emoție, pentru că azi am avut unele dintre cele mai frumoase momente trăite împreună, de când ne-a fost dat să ne deschidem inimile și ochii sufletului unul pentru celălalt. L-am văzut în pozele copilăriei lui, alături de familia sa frumoasă, azi. Era în dreapta mea, când am deschis cufărul cu amintirile lui, pe colțarul din living, la el acasă, unde se simte și la mine acasă, deja… Era vesel, chiar dacă în unele poze se revedea alături de tăticul lui, acel bărbat înalt, puternic și cu aspect de intelectual sobru și matur, bun și empatic, iubitor și protector. Am văzut bucățele din Paul în tatăl lui. Scăpam lacrimi pe ascuns, inima îmi tremura de emoție, îmi venea să il strâng în brațe tare și să îi spun că îl simt, că îl înțeleg și că este OK să simtă orice. Dar l-am lăsat să se bucure în felul lui de momentele prețioase, de reconectare, de readucere aminte, iar eu mi-am înghițit lacrimile fugare, am clipit rapid, am mascat tremurul din mine și l-am ținut aproape pe EL, l-am cuprins și m-am cuprins și pe mine în el.
Îmi aduc aminte de tata din nou, mai intens decât de obicei. Ce tată frumos am avut și încă am, dar nu și fizic, din păcate, acum. Eram mică. Mă sorbea din priviri. Eram feblețea lui. În brațele sale era cea mai frumoasă poveste a copilăriei mele și a fost mereu, până în momentul în care s-a ridicat deasupra noastră… Acum, închid doar ochii uneori și retrăiesc…
Ce tată frumos a avut Paul și încă are, căci acolo unde este tata simt că este și tatăl lui. Simt că ei ne protejează și vreau să cred că ei ne guvernează cu forța lor dragostea aceasta autentică. Ne este dor de ei. Ne simțim adesea copleșiți amândoi de fel și fel de situații și de circumstanțe, dar ne avem unul pe celălalt. Ne ascultăm empatic, ne încurajăm și nu ne lăsăm să credem că nu vom reuși. Și este doar începutul. Căci, în ciuda faptului că ne simțim de parcă ne cunoaștem din alte lumi, este doar o jumătate de an imediat, de când ne împărțim respirația împreună.
Tot ceea ce este, felul în care privește OM-ul, felul în care are capacitatea să mă înțeleagă pe mine, pe copiii noștri, pe fosta lui soție, pe mama lui, pe prietenii lui, pe angajații lui, pe amicii și cunoscuții lui… Mă copleșeste. Este de o stabilitate interioară de ordin SF. Îmi admiră prietenele, familia. Îl las să fie natural, să simtă că poate să se manifeste absolut oricum dorește el, fără teamă că va fi judecat. Aici, mai greșesc, recunosc. Dar, învăț. Învăț să învăț să mă învăț în anumite acțiuni ale mele. Iar Amore Mio are răbdare. dar și eu am răbdare cu el, ascultându-l și cuprinzându-l cu tot ceea ce este în toate straturile lui. Și am făcut-o și în trecut, înainte de a fi noi un cuplu. Acum, realizez. Dar într-o manieră cu mult mai detașată. Căci, așa era pe atunci interacțiunea dintre noi.
E frumos în toate cele și nu exagerez. Dar îmi vine să spun că și eu sunt. Pentru că el mă crește. Mă înflorește, mă atenționează tăcut, atunci când exagerez. Așa cum o făcea și tatăl meu. Și asta este o ARTĂ în relație. Arta de a iubi fără condiții.
Am crescut diferit, dar cu aceleași semințe de afecțiune, de respect, de responsabilitate. Poate că ne-au format în moduri diferite, dar în esență, părinții noștri ne-au dat același dar: capacitatea de a iubi fără zgomot, dar cu adâncime.
Și e ceva tămăduitor în această recunoaștere tăcută dintre noi: că ne iubim și pentru că ne purtăm, fiecare, și tații în inimă. De acolo de SUS, ei nu ne lasă să ne pierdem în detaliile nesemnificative. Simt eu asta.
Mulțumesc, azi, taților noștri: tată de Nico și tată de Paul.
Voi continua să te privesc, așa cum te privesc aici, Amore Mio. Să scriem și să nu uităm de unde am început să ne construim pe NOI.
OM