Zille 344, 345 și 346 – Voința nu ține loc de practică, nici de zen.
Uneori e săptămâna plină, alteori este „săptămâna verde”, până când vine și „săptămâna neagră”. Problema este că, adesea, această săptămână neagră se transformă în luna neagră, lunile negre, anul negru și tot așa. Zona de întuneric a psihicului uman, acea parte letargică și lipsită de claritate, defocusată și care nu își găsește liniștea, este ceea ce ne dorim să echilibrăm prin Yoga. Ne folosim de corpul fizic, înspre a aduce liniște în psihicul nostru.
Scuzele sunt cele mai ușor de găsit și la îndemână pentru toată lumea. Nu le cauți – vin singure. Unele sunt chiar creative: „am avut o zi grea”, „nu e momentul”, „n-am chef să respir conștient acum, poate mâine”, „oricum nu mă schimbă pe mine niște posturi”. Am fost acolo. Știu. Doar că din păcate, evoluția nu se regăsește în scuze, motive și amânări constante. Evoluția o au cei care pot să învingă mintea sabotoare. Nu neapărat să o distrugă – că ea nu dispare, dar măcar să o îmblânzească, să-i spună: „șșșt, taci puțin, acum respir”.
Te invit la Yoga, pentru recalibrare mentală, fizică și emoțională. Nu pentru că e „cool” sau pentru că te face flexibilă – deși se întâmplă și asta – ci pentru că este una dintre cele mai oneste forme de întoarcere către sine. Practica Yoga funcționează pentru mine de aproape 16 ani. Am început cu o curiozitate și o doză sănătoasă de scepticism, dar m-am trezit, ani mai târziu, cu o altă coloană, cu alt sistem nervos și, cel mai important, cu alt dialog interior. Mai presus de toate, cu o conexiune puternică și sănătoasă cu mine.
Rezultatele se văd în tot. În cum mă ridic dimineața. În cum respir când viața dă cu mine de pereți. În cum reacționez când ceva doare în mine sau în alții. Nu e magie. E muncă. Zilnică. Repetitivă. Uneori plictisitoare. Alteori revelatoare. Dar consistentă. Pentru că fără disciplină și fără consistență, voința se topește mai repede decât entuziasmul de luni dimineața.
Trebuie să ne învățăm pe noi înșine în mod constant și continuu. Nu e un curs de weekend, nu e ceva bifat și gata. Eu una încă învăț. În fiecare zi, în fiecare practică, în fiecare moment în care aleg să respir adânc în loc să reacționez automat. Nu-i simplu, dar este atât de valoros.
Și nu, ambiția nu e de ajuns. Câte femei ambițioase cunoști care trag de ele până cad? Sau care ard pe interior doar ca să bifeze exteriorul? Yoga m-a învățat să nu mă mai lupt cu mine. Să nu mai trag de corpul meu ca și cum ar fi o mașină stricată. Să nu mai îmi pedepsesc mintea pentru că nu tace. Ci să o ascult. Să o observ. Să o ghidez cu blândețe. Și dacă uneori nu vrea să colaboreze, e ok. Practica tot acolo e. Covorașul tot acolo e. Corpul meu tot vrea să se întoarcă acasă.
Să știi că nu ai nevoie de o viață perfectă ca să începi. Ai nevoie de sinceritate. De acel moment în care recunoști: „Așa nu mai merge.” Și apoi începi. Un pic. Un minut. Un Salut al Soarelui. O respirație conștientă. O clipă în care nu te sabotezi. Și tot așa.
Am înțeles în timp că stabilitatea interioară nu vine de la cât de „pozitivă” sunt sau câte afirmații știu pe de rost. Vine din practică. Practica sinceră. Aia care te duce în locuri inconfortabile, dar care te și eliberează. Iar dacă uneori vine și cu o lacrimă în Savasana, să știi că e parte din proces. Nu te vindeci doar zâmbind. Uneori te vindeci tremurând. Dar rămânând. Așa mi s-a întâmplat și mie.
Yoga nu e soluția universală, dar poate fi începutul tău. Dacă simți că a venit momentul să nu te mai minți, să nu te mai ascunzi după „n-am timp” și să nu te mai păcălești cu ideea că într-o zi o să ai chef… atunci te aștept.
Hai să ne așezăm împreună în liniște, pe saltea, și să începem. Restul se construiește. Iar când tu nu vei avea încredere în tine, mă vei avea pe mine să am încredere dublă în tine.
OM