Ziua 135 – „În cinstea celei care a plecat…”

Poezia mea preferată din toate timpurile se numește „În cinstea celei care a plecat” și este scrisă de către unul dintre poeții sufletului meu, Ion Minulescu.

Uneori, câte o seară de poezie merge ca unsă pe straturile profunde ale ființei lui OM. Vă invit, astfel, la simțire.

Ziua 135 o dedic, din cauza dorului de poezie, acestei abordări de expunere sentimentală, dragă tare mie.

Enjoy, OM!

„Azi-noapte a plouat ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea..
O noapte plouă-n cinstea mea..
O noapte plouă-n cinstea ei..

Azi-noapte, însă, a plouat
În cinstea celei care-a plecat!.

A plecat?..
Cine-a plecat?
N-am plecat nici eu, nici ea –
A plecat altcineva!..

Dar cine-a fost nu ştim nici noi!..
Ştim doar c-am găzduit-o amândoi
Şi-am găzduit-o fiindcă ne-a plăcut.
Pesemne Dumnezeu aşa a vrut!..
Că şase săptămâni în şir,
Din ziua când ne-am întâlnit,
O clipă nu ne-am despărţit..
Şi le-am trăit la fel tustrei.
Sorbind doar din parfumul ei –
Parfum de trandafir!..

A stat cu noi,
Şi-am stat cu ea,
Ca doi pantofi pe-o Buhar?

Ca două mâini într-un manşon.
Ca două flori de crin pe un blazon!..
Şi totdeauna-am fost aşa –
Ea tot cu noi,
Noi tot cu ea..
Şi totdeauna-am fost la fel –
Un trio de violoncel.
Cu care ea ne sincopa,
Ne-ndepărta,
Ne-apropia
Şi, mână-n mână cu-amândoi,
Se destrăma
Şi se-ntregea
Cu fiecare dintre noi!..
Şi totuşi..
Iat-o c-a plecat!..

De ce-a plecat?..
Nici Dumnezeu nu ştie!..
Ştim doar atât –
Că n-are să mai vie
Chiar dac-ar fi s-o-ntoarcem iar din drum!..

Şi norii plini şi grei de-o ploaie nouă
Au hotărât solemn să nu mai plouă
În cinstea nimănui de-acum!…”

OM