Ziua 214 – NATUR-ALL – cu lupii, în haită, acolo este locul meu

Dimineața asta a început cu pământ pe tălpi și aer rece în piept, cu tăcerea verde a grădinii de pe Margaretei 5 și cu senzația limpede că în mine ceva cere să iasă la suprafață. Nu e furie, e claritate. Nu e răzbunare, ci o voce care nu mai poate fi înghițită. De câteva zile, un bărbat – nu unul anume, ci o voce, un tipar – a început să scrie despre femeie într-un mod care îmi zgârie oasele. O femeie vagă, colectivă, înfățișată mereu ca o problemă, un pericol, o caricatură spirituală pe care el o descrie de sus, cu dispreț sau cu aerul acela fals obiectiv, superior, mascat în grijă și avertisment. A fost o serie de texte grele, în care femeia liberă, vocală, vie, spirituală, senzuală, puternică – era ridiculizată, țintită, desființată. Nu cu adevăr, ci cu frică. Nu cu argumente, ci cu o ură îmbrăcată în cuvinte reci, clinice. Am simțit că nu scria pentru a înțelege, ci pentru a controla. Pentru a așeza femeia la locul „ei”, acolo unde nu face valuri, nu deranjează, nu tulbură echilibrul de putere.

Și m-a durut. Nu pentru că aș fi fost vizată direct, ci pentru că am simțit în fibra mea cum toate femeile libere pe care le cunosc au fost, într-un fel sau altul, reduse la tăcere exact așa. Pentru că în 2025, încă există bărbați care cred că pot defini ce înseamnă o femeie adevărată. Că pot stabili cât e prea mult, cât e suficient, cât e „curată”, „decentă”, „potrivită”. Încă există voci masculine care se simt amenințate de libertatea noastră și, neputând s-o controleze direct, o discreditează public. Ne numesc instabile, prea intense, prea „pline de sine”, prea „goale de conținut”, prea spirituale, prea vulgare, prea… orice. Orice, numai să nu fim ceea ce suntem: întregi.

Am crescut într-o lume care mi-a spus în mii de feluri să fiu mai puțin. Să fiu drăguță, dar nu prea sigură pe mine. Să fiu deșteaptă, dar să nu corectez un bărbat. Să fiu frumoasă, dar nu provocatoare. Să fiu tăcută, adaptabilă, „feminină”, adică domesticită. Ani întregi am încercat să încap în acest tipar, până când a început să doară, până când nu m-am mai recunoscut. M-am întors atunci în mine, în grădină, în pământ, în rădăcini, în instincte. Am învățat să mă port cu mine așa cum sunt: sălbatică, imperfectă, sinceră. Mi-am dat jos machiajul și mi-am păstrat liniile feței așa cum le-a desenat viața. Mi-am lăsat trupul să simtă, să vorbească, să respire. Mi-am dezbrăcat vocea de politețuri inutile și am învățat să spun NU.

Femeia pe care el o atacă azi nu e una anume. E toată femeia care nu mai cere voie. Cea care scrie, care dansează, care pleacă, care iubește pe cine vrea și cum vrea. Cea care nu mai acceptă să fie modelată de ochiul celuilalt, care nu mai vrea să fie frumoasă pentru validare, ci întreagă pentru ea însăși. Cea care nu se mai explică, nu mai cere scuze pentru existența ei.

Eu sunt acea femeie. Sunt femeia care umblă desculță prin grădină, care își lasă pașii să se murdărească de pământ fără rușine, pentru că nu mai vreau să-mi trăiesc viața sterilizată, lustruită, prezentabilă. Vreau să fiu vie, nu acceptabilă. Vreau să fiu întreagă, nu „corectă”.

„O femeie trebuie să alerge cu lupii, altfel sufletul ei va pieri.” Eu asta fac.

Am lângă mine un bărbat care e altceva. Unul care nu se teme de cine sunt, care nu încearcă să mă reducă, să mă închidă, să mă facă mai puțin. Îmi oferă spațiul de care am nevoie, iubirea lui nu mă încarcerează, ci mă înalță. Cu el nu mă simt corectată, ci văzută. Iubirea lui e tăcută și puternică. Mă respectă. Mă lasă să fiu. Și îmi așterne cearșaful liniștii secundă de secundă.

Scriu toate astea ca să las urletul să iasă. Nu de furie, ci de adevăr. Scriu ca să nu mai trecem sub tăcere atacurile subtile, discursurile „raționale” care ne strivesc. Scriu pentru femeia care a fost redusă la o etichetă. Pentru cea care a fost disprețuită în public. Pentru cea care a fost abandonată pentru că era „prea”. Pentru cea care și-a pierdut vocea. Pentru cea care o caută. Pentru cea care și-a găsit-o și nu mai tace.

Aceasta este ziua mea 214. Ziua în care spun fără rușine cine sunt: femeie întreagă, instinctuală, spirituală, sălbatică, lucidă, iubitoare. Azi, mâine și cât va mai fi. Eu și cu lupii mei alergăm împreună spre un loc în care nu ni se mai spune cine să fim. Pentru că ne știm deja. Știm cine suntem!

Dar tu, tu Anatolii Basarab, TU cine ești? TU nu ești Dumnezeu. Și, supriză! Niciodată nu vei fi! Ești un neOM.

OM