Zilele 215, 216 și 217 – Toate pline de recunoștință

M-am așezat rapid la laptop și sunt atât de multe idei în capul meu, încât încerc, pe cât pot eu de bine, să mi le organizez rapid și să le aștern aici, în cuvinte, pe pagina albă a jurnalului meu autentic virtual. Conexiunea la suflet rămâne ghidul care mă apropie de OM, înspre a-l înțelege, mângâia și accepta cu toate cele pe care acesta le poartă de atâta vreme.

Am avut zile pline cu bucurie, cu OM multiplicat în diferit forme și chipuri minunate, cu veselie, celebrare a minunatei vârste de 14 ani a fiului meu, eveniment de vară la Friends Arena extrordinar, alături de comunitatea noastră mare de prieteni, întâlnirea lui Amore Mio cu toată familia mea și cu mulți dintre cei apropiați mie, biciclit într-o dumincă perfectă de iunie împreună cu băieții și contact empatic și plin de iubire cu fiica mea perfectă.

În aceste zile simt profundă recunoștință pentru toată viața mea.

Recunoștință pentru oamenii care mi-au fost aproape, pentru familia mea care crește frumos și care mă ține ancorată în iubire, pentru momentele de conexiune reală, în care timpul pare să stea în loc doar ca să pot simți totul mai profund. Sunt recunoscătoare pentru râsul fiului meu, care umple casa și îmi amintește că bucuria stă în lucruri simple. Pentru îmbrățișarea fiicei mele, care mă vindecă în tăcere și mă face să mă simt întreagă. Pentru bărbatul pe care îl iubesc și care a venit în viața mea ca o confirmare că pot fi văzută, înțeleasă și ținută cu grijă, exact așa cum sunt.

Sunt recunoscătoare pentru prietenii mei, cei care știu să fie acolo fără să ceară, care râd cu mine, care mă ascultă dincolo de cuvinte și care celebrează fiecare mică victorie ca pe o sărbătoare a întregului trib. Comunitatea noastră, cu toate strălucirile și vulnerabilitățile ei, e un dar. Acel eveniment de vară la Friends Arena a fost mai mult decât o ieșire: a fost o reamintire că nu suntem singuri, că împreună e mai bine, că viața capătă gust atunci când e împărtășită.

Sunt recunoscătoare pentru duminica aceasta în care am pedalat cu băieții, cu vântul în păr și soarele în suflet. Pentru liniștea care s-a așternut peste noi, pentru libertatea acelui moment în care nimic nu lipsea. Și pentru toate clipele aparent banale care devin, în tăcere, sacre.

Viața mea nu este perfectă, dar este a mea. Și în imperfecțiunea ei, în ritmul ei uneori obositor, găsesc mereu loc pentru un „mulțumesc” rostit din inimă. Pentru prezent. Pentru tot ce a fost. Și pentru ce va veni. Pentru oamenii care mă văd, mă simt, mă cuprind, mă înțeleg, precum și pentru toți ceilalți care poate simt altfel decât așa.

OM