Ziua 227 – Despre diamante și firme. De ce este Femeia azi singură?!

Mi-am pus muzică. Ascult Ordinary și mă simt ușoară, înaltă, ca și cum aș pluti un pic deasupra lumii, cu un zâmbet liniștit pe față și cu gândurile mele frumos așezate într-o ordine imperfectă, dar sinceră. Mai devreme, am fost la Amore Mio, pe terasă, și-am vorbit vrute și nevrute, cu bucurie și cu curiozitate, cu urechile și sufletul larg deschise, fiindcă uneori ai nevoie doar de o conversație bună și de o privire care nu grăbește nimic. Viața mea se întâmplă în mare parte la țară, între flori, iarbă, liniște și cer, și în toată simplitatea asta firească, mi-am găsit omul. Nu oricum. Ci exact așa cum mi-am dorit dintotdeauna: autentic, prezent, cald. Fiecare întâlnire cu el se simte ca o vacanță într-un colț liniștit al lumii, poate în Mauritius, unde visează el să trăiască într-o zi — iar eu, fără să clipesc, mi-aș face bagajul și l-aș urma, nu pentru destinație, ci pentru că e cu el.

Azi, în ziua 227, mi-am promis că vorbesc despre mirajul ăsta care le face pe unele femei să creadă că fericirea înseamnă un inel cu diamant pe deget și o geantă scumpă pe antebraț. Despre imaginea falsă, lustruită, care ne convinge că împlinirea stă în carate și etichete. Dar sufletul nu recunoaște branduri. Nu simte greutatea unui diamant. Nu se bucură de o geantă nouă cum se bucură de o atingere sinceră, de un „te-am simțit” spus la timp, de o prezență care nu fuge la prima greutate.

Eu n-am visat niciodată la lucruri. Nici la vitrine, nici la genți de firmă, nici la pantofi care costă cât o lună de trai decent. Eu am visat la iubire. Una simplă, caldă, rotundă. La conversații fără mască, la seri în care nu trebuie să impresionez, la un om care să mă vadă, nu să mă admire ca pe un obiect scump. Am visat la liniște în doi. La umăr. La mână întinsă. La ochi care rămân.

Și poate de asta, privind în jur, mă doare un pic sufletul când văd atâtea femei care-și măsoară valoarea în funcție de ce poartă, de ce li se oferă, de cât costă viața lor din exterior. Femei care cer un anumit standard, nu de iubire, ci de stil de viață. Care visează la bărbați cu portofele grele, dar ajung în relații goale. Care confundă adorarea cu respectul, iar „să-ți dea” cu „să te iubească”. Femei care pozează în puternice și independente, dar își construiesc stima de sine în funcție de ce mașină le duce la restaurant.

Nu judec. Doar observ. Și mă întreb ce se întâmplă cu visul acela autentic, simplu, pe care-l purtăm toate undeva în noi, înainte să ni-l murdărească reclamele, comparațiile și presiunile sociale. Visul de a fi iubite pentru ce suntem, nu pentru cum arătăm sau ce avem. De ce lăsăm iubirea să fie înlocuită cu obiecte? De ce acceptăm ca afecțiunea să fie dovedită prin bonuri și nu prin fapte mărunte, dar reale?

Adevărul e că niciun diamant nu o să-ți țină mâna când ești bolnavă. Niciun parfum scump nu o să-ți aline fricile. Nicio rochie de firmă nu o să-ți șteargă lacrimile când te simți singură într-un pat mare. Iar niciun bărbat care îți cumpără tot, dar nu te ascultă, nu te vede, nu te caută în profunzime, nu te iubește cu adevărat. Te întreține. Te decorează. Dar nu te iubește.

Iubirea nu e un premiu. Nu e un statut. Iubirea reală nu e grea, nu e sofisticată, nu e zgomotoasă. E calmă. Clară. Firească. Seamănă mai degrabă cu o cafea băută în liniște, cu o mână ținută în trafic, cu un mesaj scurt dar la timp, cu o privire care îți spune: sunt aici, nu plec.

Și pentru mine, asta înseamnă tot. Iubirea aceea ușoară și naturală face cât toate caratele din lume. Nu o poți cumpăra. Nu o poți forța. Nu o poți păstra în seif. Dar dacă o ai, ai tot. Restul sunt doar accesorii.

O să port în public zâmbetul autentic al ușurinței de a fi EU – simplă.

OM