Ziua 256 – Mâine, nu știu ce va fi… Dar rămân OM până la moarte!

…orice s-ar întâmpla, să nu uit că în inima mea rămâne puritatea unei ființe, care, în fiecare zi, construiește un Univers cald, primitor și plin de înțelegere și de înțelepciune, pentru a putea găzdui alte suflete, care aleg să îmi fie parte din spirit.

Azi, este ziua 256 și da, o ascult pe Rodica Olaru. Mno, nu-s nici manelistă, nici chef-uistă peste limită, nici prea rebelă, aș zice. Dar sunt atât de deschisă în acest cap pe care îl port, încât mă și întreb, de multe ori, cum poate fi atât de fascinantă lumea mea, atât de adaptabilă și de mulabilă pe orice structură universală?! Neh, nu mă laud singură, dar chiar ajung să văd cât de fain este să trăiești autentic, liber, departe de păsare pentru ceea ce emite lumea despre mine. Știți voi, acea lume care nu m-a văzut sau întâlnit vreodată, dar care crede că sunt doar într-un anume fel, departe de adevăr, de cele mai multe ori.

Zile grele am avut, pe toate eu le-am trecut. Și când va veni și vremea mea, să mă sting ca și o stea, eu să știu că într-o zi… Doamne, faină-i asta cu din alea despre invitații la recunoștință, la mulțumire și la iubire de viață și de OM iubit. Frecventam și eu puțin Termalul, pe vremurile perioadei liceului, când a intrat maneaua pe piață.

Mâine, nu știu ce va fi, dar știu că o viață cu mine aș mai vrea să trăiesc. Why? Căci îmi place de mine, azi, mai mult ca oricând. Vreau să continui să evoluez, să înțeleg, să cunosc, să integrez și să mă schimb. Vreau să mă schimb zi de zi, neobosită și mereu curioasă. Am dat de rău mult aici, pe Pământ, dar, Doamne, și de cât bine, frumos și bun am dat, numai eu și sufletul meu știm.

Și azi, pe fundal, se aude iar refrenul ăla simplu și răvășitor: „Și dacă mâine aș pierde tot, m-aș ridica din nou de jos, aș reconstrui ce s-a stricat, căci viața mea e un păcat… de frumos.”
M-a luat valul amintirilor. Eram în liceu, în ultimul an. Mă apreciez pentru curajul de a rosti cu voce tare ce prea puțini aveam curajul să simțim atunci: că, de fapt, n-avem nimic garantat. Și totuși, avem totul în noi.

N-am avut întotdeauna tot ce-mi trebuia, dar am fost întotdeauna cu mine. Și chiar dacă mâine aș pierde tot, azi am trăit cu mine. Cu lacrimi, cu râsete, cu regrete și revelații. Cu trupul meu, pe care l-am învățat să-l iubesc, cu gândurile mele, pe care le-am învățat să nu le mai cred orbește, cu alegerile mele, pe care le-am asumat până în măduva oaselor.

Mi-a luat ani să învăț să nu mai trăiesc în frică. De pierdere, de eșec, de moarte. Dar acum, azi, în ziua 256, declar cu inima senină: nu mai port teama ca pe o povară. Nu mă mai lupt cu gândul la Doamna Moarte, căci am învățat să trăiesc. Și dacă mâine n-aș mai fi, tot aș pleca cu inima plină, pentru că am iubit. Oameni, momente, lecții. Am iubit viața și am fost vie. Iar dacă voi pierde, voi începe din nou. Am această capacitate, această forță tainică pe care o au doar cei care n-au fost protejați mereu. Cei care au fost nevoiți să-și construiască singuri scutul și să-și țină vie lumina interioară, chiar și când afară era beznă…

Mi-am găsit un rost, acela de a iubi și de a scrie, aici, de a practica și oferi Yoga, înțelegere și urechi lui OM, de a îmbrățișa lumea așa cum e ea: imperfectă, zgomotoasă, uneori prea dură, dar atât de plină de sensuri. O lume care nu trebuie înțeleasă mereu, ci trăită cu toate nuanțele ei.

Poate că azi scriu pentru mine, dar știu că acest jurnal autentic ajunge și la alte inimi. La Oameni care simt, care trăiesc, care se tem, dar care aleg să nu se oprească. Și dacă tu, cel sau cea care citești acum, simți că nu mai poți, amintește-ți de tine. De esența ta. Nu ești ceea ce ai sau ce-ai pierdut. Ești ceea ce rămâne când totul dispare. Nu uita asta! Rămâi TU!

Azi, sunt vie și sunt recunoscătoare. Pentru muzica ce mi-a fost martoră, pentru trecutul ce m-a modelat, pentru viitorul necunoscut care mă așteaptă cu brațele deschise.

Și dacă mâine aș pierde tot…
M-aș întoarce la mine.
Și de-acolo, aș începe din nou.
Cu iubire. Cu demnitate. Cu viață.

Am să îi spun lui God adevărat, când ne vom cunoaște și fizic: Iată-mă, ia-mă, căci sufletul îmi este fericit!

Muțumesc, Rodica, pentru inspirație!

OM