Ziua 255 – De ce li se urăște oamenilor cu binele?!

Trăim într-o lume care ne provoacă în permanență, care ne stimulează în cele mai absurde feluri, care ne face curioși peste măsură și care ne îndepărtează de esența noastră simplă și suficientă.

Și, pe măsură ce ne îndepărtăm de această esență, începem să confundăm „binele” cu „plictiseala”. Ne obișnuim cu haosul, cu drama, cu intensitatea mereu în roșu. Așa ajungem să credem, pe nesimțite, că liniștea e suspectă, că oamenii care nu au conflicte sunt „plictisitori”, că o viață tihnită e o viață netrăită. Asta înseamnă că, paradoxal, când ne merge bine, apare o neliniște subtilă: „Oare cât o să dureze?”, „Ce urmează să se strice?”, „E prea bine ca să fie adevărat…” – și în loc să ne bucurăm, începem să ne sabotăm. Ne autosabotăm pentru că nu știm să stăm în bine. Pentru că binele cere alt tip de prezență: cere recunoștință, cere modestie, cere încredere. Iar toate astea se construiesc greu, mai ales într-o societate care ne-a învățat că lupta e forma implicită de existență.

De ce ni se urăște cu binele?

Pentru că, dincolo de orice, binele ne pune în fața unei responsabilități uriașe: ce facem cu el? Cum îl onorăm? Ne e frică să nu-l stricăm, ne e frică să nu-l pierdem, ne e frică, pur și simplu, să fim bine… pentru că nu ni se pare normal. E normal să fim liniștiți! E normal să avem relații sănătoase! E normal să nu ne doară nimic. E normal să nu avem mereu ceva de „reparat” în noi sau în alții.

Când li se urăște oamenilor cu binele, nu înseamnă că binele e greșit – ci că ei nu mai știu să îl locuiască. Și atunci, inconștient, îl alungă.

Poate că e timpul să reînvățăm asta: să nu ne mai îndoim de liniște. Binele e suficient. Liniștea și mai puțin sunt, uneori, tot ce ne trebuie.

Așa că eu refuz să îmi mai trădez liniștea.

Pace.

OM