Ziua 254 – Despre Nascisismul ascuns al lui OM-Instructor de Yoga

Astăzi scriu cu lehamite. Cu un fel de tristețe mocnită, pe care o port de ceva vreme în inima mea de profesor și elev deopotrivă. Mă uit în jurul meu și, din păcate, încep să recunosc tot mai des o formă subtilă, dar adâncă, de narcisism. Nu, nu e vorba despre vanitatea evidentă, ci despre acel narcisism camuflat în mantre, în posturi perfecte, în zâmbete largi și discursuri învăluite în pseudo-lumină. Narcisismul acela care pătrunde pe nesimțite în sufletul unor instructori de yoga care au uitat – sau poate n-au știut niciodată – că cea mai valoroasă calitate a unui profesor autentic este statutul său permanent de elev.

Când uităm să mai fim elevi, încetăm să mai fim profesori

Umilința, smerenia, dorința neîncetată de a învăța – acestea sunt virtuțile pe care se clădește adevăratul OM profesor de yoga. Adevăratul OM–cu–lumină. Atunci când nu le mai cultivăm, când ne simțim „ajunși”, când credem că noi deținem cheia, adevărul și calea, alunecăm într-o capcană perfidă: aceea de a ne hrăni ego-ul în loc să-l dizolvăm.

E atât de trist să observ cum unii profesori încep, fără să-și dea seama poate, să se poarte ca niște „guru” moderni care cer loialitate, care manipulează subtil, care creează dependențe emoționale între ei și practicanți. E atât de lipsit de esență acest gest de a te pune pe un piedestal și de a-ți dori ca alții să te urmeze orbește. Yoga nu este despre asta. Yoga nu este un cult al personalității. Nu este nici măcar o carieră. Este un drum sacru al întoarcerii către sine, pe care îl parcurgem toți, împreună.

Manipularea, controlul, nevoia de a te simți „urmașul iubit” sau „profesorul adorat” sunt expresii ale unui ego care n-a fost înțeles, integrat și, mai ales, domolit. Sunt gesturi care dezbracă yoga de noblețea ei și o transformă într-o marfă, într-un spectacol. Într-o vitrină de putere și influență. dac[ te duci prea mult ]n zona de comercial, devii doar o cutie pe care o vinzi. O cutie goală.

Ce nepotrivit, ce lipsit de grație este să-ți însușești învățături, să preiei idei și practici fără să recunoști sursa, fără să păstrezi vie legătura cu rădăcina din care ai crescut. Ce departe de Satya (adevărul pur) este să crezi că tu ești „cel mai bun”, „cel mai știutor”, „cel mai ales” și să o transmiți parșiv comunității.

Poate că cel mai toxic pas pe care un profesor de yoga îl poate face este să nu se mai ducă la rândul său la cursuri. Să nu-și mai recunoască propriii maeștri. Să nu se mai așeze cu fruntea la pământ în fața cuiva care l-a format. A nu mai învăța este echivalentul cu a nu mai respira. Moarte lentă. Și se aplică nu doar în Yoga. A crede că nu mai ai nevoie de ghidare este începutul prăbușirii autenticității tale.

Mă doare să scriu asta. Mă doare pentru că am văzut. Pentru că am simțit. Pentru că am simțit și pe pielea mea acest fior subtil de a vrea să fiu validată, recunoscută, urmată. Și atunci, m-am întrebat: „Pentru cine fac eu yoga?” Dacă răspunsul nu e „pentru adevăr, pentru inimă, pentru slujirea celorlalți”, atunci sunt pe un drum greșit. Și m-am întors înapoi pe drumul autenticității, al smereniei și al spirotului de învățăcel etern. Rămân așa.

Îmi doresc ca fiecare profesor să-și reamintească smerenia din prima oră de practică. Punctul de START. Comunitatea nu o formezi TU. ea se formează organic, natural, cu răbdare și fără atracții manipulatoare emoțional. În domeniul meu Yoga, precum și în cel ce încă mă formez constant – Psihologie, am învățat cât de departe de mine este structura alterată a ceea ce am expus mai sus. În curând, voi deschide un cabinet care se dorește a fi OM. În perioada următoare voi relata mai multe despre proiectul ființei mele adunate în tot ceea ce am acumulat și acumulez neobosită.

Emoția aceea vie de a nu ști nimic și de a vrea să afle totul este în mine. Mi-aș dori ca fiecare instructor de yoga să-și reamintească ce înseamnă să privești cu ochi uimiți și recunoscători către profesorul tău ori către cel ce ți-a susținut creșterea. Să-ți aduci aminte cum e să fii mic, umil și atât de plin de dorință sinceră de a învăța. Acolo este seva. Acolo este adevărul. Știți voi?! Oare mai știți?…

Nu scriu acest articol ca să judec. Nici ca să dau lecții. Îl scriu dintr-un spațiu de melancolie. Dintr-un loc profund în mine care tânjește după profesori simpli, curați, autentici. Profesori-elevi. Profesori cu suflet în palmele cu care își ating practicanții, comunitatea care vine de drag și cu admirație frumoasă la ei.

Și dacă într-o zi cineva va citi acest articol și se va simți atins, atunci poate că lumina va pătrunde acolo unde e cel mai mare întuneric: în ego.

La final, simt să spun cu toată sinceritatea inimii mele: îmi doresc, din toată ființa mea, să fiu lipsită de toate aceste practici nocive și nepotrivite în calitatea mea de profesor de yoga. Să rămân elevă. Să rămân umilă. Să rămân curată.

OM Shanti.

OM