Zilele 251, 252 și 253 – Trei luni de iubire în trei zile de infinit…
Sunt din nou acasă, pe canapeaua din camera unde îmi aștern, de cele mai multe ori, trăirile și experiențele, aici, în BLOG OM. Sunt un corp. Sunt o mică ființă în Universul mare și cuprinzător. Sunt parte din lumea largă și sunt parte și din tine, acum, precum și tu ești parte din mine… Azi, este ziua noastră. Îmi vine să râd și să plâng în același timp de fericire, să alerg curcubeică și să mă asez în contemplare, plină de emoție. Asta fac acum și scriu. Scriu din nou despre NOi și ochii cu care ne privim. Ești mai mult decât am cutezat vreodată să visez că mi se va oferi… Nu exagerez, Amore Mio. Sunt o sălbatică micuță în jungla mapamondului și am trecut prin toate straturile atmosferice, prin toate condițiile meteorologice până la tine. Ești simplu și complex precum muzeul care adăpostește toate structurile lui OM. Mă pierd în ochii tăi și știi că te admir pe ascuns. Ești joc și joacă, foc și pământ, apă și aer și atât de mult spațiu. Îmi dai voie să fiu, să simt siguranța alături de tine, să știu fără să pot explica faptul că ești alesul inimii mele parcă dintotdeauna. Și când mă gândesc că te știam, că îmi erai la doi pași distanță, că te-am avut aici, în spațiul OM de mult timp… Nu pot decât să continui să cred că ne-am pregătit prin toate cele trăite individual până acum unul pentru celălalt. Ești corabia care îmi poartă spiritul în larguri… De data aceasta am viziune alături de tine, am lumina aceea de care cu toții vorbim: înregită în toate. Ești particula lui GOD, care îmi lipsea, pentru ca strălucirea mea să nu aibă nevoie de diamante pe degete, ori de sclipiri exterioare. Cu toții ne văd, cu toții ne admiră și ne stimează. Și eu o fac și mă bucur de NOI ca și când, dacă mâine totul s-ar sfârși, știu că voi sfârși cu cel mai mare bine în mine. Am totul. Mă am pe mine strălucitoare și aș lăsa în urma mea acest jurnal cuprinzător în iubirea de VIAȚĂ și prețuirea penru tot ceea ce GOD a decis că mi se cuvine să trăiesc pe acest Pământ.
Ochii verzi, marea Greciei și noi, așa cum suntem: liberi
Sunt zilele 251, 252 și 253 din acest spațiu sacru — locul în care viața mea interioară se scrie, se rescrie, se închină și se celebrează. De trei luni încoace, mi-e inima plină și mâinile tremură ușor când ating cuvintele. Pentru că le scriu nu doar pentru mine, ci pentru NOI. Astăzi, în 21 iulie, se împlinesc trei luni de când am ales să ne dăm voie să ne iubim așa cum suntem: total, nemăsurat, fără planuri, fără ziduri, fără de așteptări. CURAJOȘI.
Am fost câteva zile într-un colț de lume care ne iubește înapoi — o Grecie caldă, boemă, care ne adăpostește sufletele sub cerul ei intens și ne spală grijile în marea ei albastră chiar și azi, când ne-am realiniat cu realitatea din Moșnița. Mi se pare că totul e mai viu aici: ochii tăi verzi strălucesc în lumina dimineții, ca două oglinzi care îmi reflectă cele mai vulnerabile și cele mai puternice părți din mine. Sunt privirea în care mi-am găsit, în sfârșit, locul. Privesc și mă văd. Privesc și mă îndrăgostesc din nou și din nou și din nou și din nou… Dacă e bine? Dacă e rău? Ce sens să mai aibă aceste înrebări prostești, când toată existența mea de până acum îmi scrie în piele strălucirea pe care mi-o cuprinzi atunci când te trezești și mă privești, atunci când adormi și eu te simt parte din totul meu.
Zilele acestea au fost despre A FI. Fără să facem ceva „mare”, am trăit cu simplitatea unei fericiri de necuprins. Micul dejun înlocuit cu priviri îmbrățișate, drumul pe jos până la plajă, nisipul lipit de piele, briza în păr, pașii noștri topiți în nisipul Universului. Am învățat că viața nu trebuie trăită după un plan perfect. Că libertatea cea mai adevărată e să fii exact cum ești, lângă cineva care te iubește pentru tot ce ești. Pentru că ÎI EȘTI și pentru că ÎȚI ESTE.
Viața asta e scurtă, o știu. Citesc zi de zi în privirile oamenilor frica de a fi, precum și teama de a nu mai fi… Trăim fugind după himere, visând să atingem cu degetul inexistentul și imposibilul. Și poate tocmai de aceea, vreau să plătesc fiecare zi trăită cu bucurie autentică. Vreau să îmi încarc conturile și cardurile vieții cu râs, cu sens, cu liniște, cu dansul nostru stângaci pe pietrele fierbinți de pe malul mării. Cu țopăit, cu veselie și cu spiritul meu colorat și neînfricat. Cu îmbrățișarea aceea care spune tot. Cu el. Cu „Amore Mio”.
Noi, în infinitul recunoașterii și al devenirii
Îți scriu ție, iubirea mea, aici, o scrisoare de dragoste, ca pe vremuri, și simt că niciun cuvânt nu cuprinde tot ce a înflorit în mine de când suntem împreună. Îți mulțumesc că m-ai adus acasă. În mine. În „noi”.
Îți mulțumesc că m-ai făcut să simt atât de profund, să vibrez cu tot ceea ce sunt, să îmi dau voie să fiu adolescenta îndrăgostită de viață și femeia matură care își asumă cu demnitate și blândețe rolul ei în lume.
Mă uit la tine și știu: iubirea asta nu e o întâmplare. E rodul unei curgeri divine. E o binecuvântare, e un angajament de a trăi curat, bine, împreună. Nu suntem perfecți, dar suntem sinceri. Ne privim dincolo de tot ce e de suprafață și ne ținem aproape acolo unde doare și acolo unde se naște extazul. Și, dacă îmi permit să spun că trăiesc un orgasm fără de atingere fizică, aș părea a fi vulgară?! Risc și las aici și aceste cuvinte: extazul unei împliniri peste cuvinte există în mine.
Îmi pare uneori ireal ce trăim. Încă. Câtă frumusețe am putut simți într-un timp atât de scurt. Dar de fapt… nu e scurt deloc. Și dacă mâine nu aș mai fi concretă în materia fizică a Pământului, aș muri cu sute de ani în buletinul trăirilor mele de până acum. Aș muri bogată, mai bogată decât Elon Musk în toate băncile mele. Pentru că fiecare zi cu tine e o lume. O viață întreagă.
Am învățat să mă las văzută, să nu mă tem de vulnerabilitate pe retinele tale. Pentru că în ochii tăi am descoperit o forță care mă ține, mă hrănește, mă înalță. Și tot acolo, în tine, e și blândețea care îmi șoptește că ești acolo, orice ar fi. Că suntem doi, dar de fapt suntem unul.
Iubirea noastră e o adolescentină maturitate. O formă nouă de a fi împreună: cu joacă, cu profunzime, cu spațiu și cu împletire. Cu râsete și cu lacrimi. Cu trupuri care se caută și cu suflete care se adâncesc în cunoaștere. Cu ochii deschiși și inimile largi npe marea care ne poartă velele deschide în briza iubirii.
Astăzi, de ziua noastră, ziua în care sărbătorim trei luni de „da” spus Universului din NOI, vreau să las scris în paginile lui OM autentic, în mod clar, asta:
Nu îmi mai este frică. Iubirea aceasta a stins-o și m-a eliberat. Te iubesc AȘA!
Să ne ținem aproape în fața tuturor provocărilor, să ne alegem iar și iar, să ne învățăm și să ne uităm, în fiecare zi, cu recunoștință. Să ne spunem aceleași cuvinte mari și mici cu aceeași profunzime ca în prima zi.
Am luat piatra noastră. E cu noi. E viață. Ea cuprinde tot Soarele lumii și întreaga noastră întâlnire e gravată în ea. Nu avem nevoie de alte gravuri, nici de declarații despre câte în lună și în stele. Am luat-o pe viață. Nu o voi pierde. Va fi cu mine și cu noi ca un pact sacru al iubirii. La fel și colierul îmbrățișaților îndrăgostiți, pe care mi l-ai pus la gât și care este martorul celei mai cuprinzătoare uniuni.
Suntem deja în infinit: în Moșnița, în Italia, în Grecia, peste tot în Univers.Și în fiecare zi, în fiecare dimineață, în fiecare noapte, aleg să mă așez în locul meu sfânt: lângă tine.
Să ne creștem iubirea ca pe o floare neaivăzută până la noi. Să o udăm cu prezență. Să o hrănim cu adevăr. Să îi punem coroana libertății și a încrederii, așa cum îi stă bine iunei Iubiri-Regină.Să rămânem aici.
Să fim NOI.
Cu tot ce suntem.
Un OM unit și doar atât. Și e suficient pentru eternitate.
OM