Ziua 263 – Despre visători, întâmpinări și alte forme rare de iubire

Este o nouă zi din jurnalul OM, în care aleg, cu sinceritate, să exprim adevăruri și realități ale vieții mele. Scriu din locul acela interior care nu se teme de vulnerabilitate, ci o asumă ca pe o formă de forță blândă. Nu a fost ușor să mă dezvălui aici, în fața voasră, dar am învățat și continui să învăț expunerea mea în acest fel.

Trăim într-o lume care ne învață să ne grăbim, să trecem repede peste momentele esențiale, să nu ne mai întoarcem capul după frumusețea simplă a unui gest autentic. Și, cu toate astea, există oameni care aleg altfel. Oameni care nu uită cum se iubește. Oameni care îndrăznesc să viseze cu ochii deschiși, în ciuda a tot ce pare să le spună contrariul.

Eu îi numesc visători asumați. Sunt aceia care se opresc din mers ca să privească norii, care se întreabă cum ar fi dacă lumea ar fi mai blândă, nu mai eficientă. Care trăiesc dinăuntru în afară, nu invers. Care creează, în loc să copieze. Care simt profund, vorbesc cu blândețe și păstrează o curiozitate vie, ca o fereastră mereu deschisă spre lumină.

Sunt cei care nu se tem să-și arate ridurile sau firele albe. Le poartă ca pe niște semne de onoare, nu ca pe pete de timp. Pentru că frumusețea lor nu ține de perfecțiune, ci de adevăr. O frumusețe care nu se estompează, ci se adâncește.

Într-o astfel de lume a visătorilor, am trăit o întâmplare care mi-a rămas pe piele ca o mângâiere rară. O formă de iubire pe care n-o mai primisem niciodată până atunci.

Welcome home, NiYo!

După o perioadă petrecută departe, într-un loc plin de artă și culoare, m-am întors acasă împreună cu Lua. Și, la aeroport, ne așteptau Amore Mio și fiul lui. Iubirea mea ținea în mâini o pancartă pe care scria NiYo, intimitatea noastră, numele cu care sunt trecută în telefonul lui, scris mare, ca un strigăt de bucurie. El purta în colțul gurii un trandafir roșu, aproape ludic, dar profund simbolic, iar pentru Lua, avea un buchet de flori atât de splendid, încât părea compus din fragmente de cer și recunoștință, în culori pastelate și perfect combinate.

Am simțit că timpul s-a oprit. Nu pentru că totul era perfect, ci pentru că era autentic. AUTENTIC! Este ceea ce mi-am dorit mai presus de orice să regăsesc în cel de lângă mine. Era iubire în forma ei rară: atentă, jucăușă, sinceră, pregătită să întâmpine, nu doar să primească.

Nu fusese niciodată cineva care să mă aștepte astfel, la întoarcerea dintr-o vacanță. Și tocmai de aceea, m-a emoționat până în măduva sufletului.

Într-o lume care ne învață să ne ascundem sentimentele, să le dozăm, să nu „exagerăm”, a fost eliberator să fiu întâmpinată cu o pancartă scrisă de mână, cu un trandafir purtat în zâmbet și cu flori oferite cu o generozitate care nu aștepta nimic în schimb.

A fost o dovadă că visătorii nu doar că există, dar uneori apar în viața noastră ca să ne reamintească ceea ce contează cu adevărat: gestul. Prezența. Curajul de a iubi fără echivoc. Eu aleg să rămân de partea celor care cred că lumea poate fi mai bună. A celor care nu renunță să spere că, undeva, cumva, ceva – sau cineva – va face ca locul acesta numit viață să devină mai pașnic, mai uman, mai ușor de locuit.

Pentru mine, visătorii sunt adevărații curajoși. Sunt aceia care merg pe muchie, fără plasă de siguranță, pentru că nu știu să trăiască altfel decât cu tot sufletul în joc. Și dacă acest text ajunge la cineva care simte că trăiește „prea intens” într-o lume „prea grăbită”, aș vrea să-i spun atât: nu ești singură. Continuă să simți. Continuă să visezi. Continuă să fii.

Pentru că în fiecare dintre noi există o lumină care nu poate fi stinsă.

Semnat,
Un suflet care își poartă tălpile goale și aspre cu multă demnitate.

OM