Zilele 264, 265 și 266 – Padurea de pini nu se mai simte la fel

Sunt cu familia mea extinsă în Croația: eu, Amore Mio, Maylo și Albert. Lua nu a dorit să mai vină și anul acesta în Croația cu noi, căci are alte nevoi legate de concedii și vacanțe. Și pe bună dreptate: să mergi de trei ori în același loc, trei ani la rând, nu este neapărat ceva ușor și nici dorit de către toată lumea. Se pare că am evoluat. Sau poate sunt eu în alt stadiu al vieții mele, am ajuns la o formă de contur diferită și la percepții noi asupra anumitor aspecte ale vieții mele? Cert este că, iată, mă aflu în cel de-al treilea an consecutiv, în sezonul estival, în Pine Beach Pakostane și nu se mai simte la fel. Nu se mai simte la fel de prietenos locul. Am venit eu cu multă liniște interioară, am venit cu multă stabilitate și cu siguranță în sufletul meu. Am venit cu mare parte din sufletele cu care mă simt bine, împlinită și pe care le iubesc. Dar pădurea de pini nu mi se simte la fel, precum se simțea atunci când ochii mei ajungeau să ia contact cu energia locului pe care îl denumeam generic în urmă cu doi ani Pădurea Fermecată.

Anul acesta, nu mai simt căldura aceea autentică care mă făcea să mă simt parte dintr-o familie mai mare, un sentiment atât de rar și prețios. În locul acesta care odinioară pulsa de prietenie și ospitalitate, acum pare că domnește o distantare greu de înțeles. Proprietarii, când îi întâlnesc, par ocupați, grăbiți, lipsiți de acea căldură umană ce făcea locul să strălucească. Mai mult, atitudinea personalului m-a întristat profund: răspunsuri secate, priviri evazive, și o lipsă evidentă de dorință de a ajuta sau măcar de a asculta. Nu pot să nu simt o dezamăgire adâncă față de această schimbare.

Curățenia, un aspect esențial care mereu mi-a garantat un minim de confort și siguranță, este acum la un nivel alarmant de scăzut. Mă doare să văd cum locurile comune, care ar trebui să fie un refugiu pentru toți, sunt lăsate într-o stare de neglijență ce nu poate fi justificată. Resturi pe jos, băi care nu sunt curățate corespunzător, iar mirosul neplăcut persistă într-un mod insistent. Acest disconfort nu face decât să amplifice sentimentul că respectul pentru oaspeți a dispărut.

Toate aceste observații mă împing să mă întreb dacă este vorba doar de o perioadă mai dificilă pentru Pine Beach sau dacă este un semnal că ceva mult mai grav se întâmplă. Poate sunt eu cea care s-a schimbat și a început să observe lucrurile mai aspru, dar cert este că nu mai recunosc locul pe care îl iubeam atât de mult.

Din păcate, toate aceste experiențe m-au făcut să îmi pierd dorința de a reveni aici în viitor. Nu mai pot să mă întorc într-un loc care nu mai oferă ceea ce promite — o oază de liniște, respect și prietenie. Acum, Pădurea Fermecată pare doar o umbră a ceea ce a fost cândva. Și cu tristețe, trebuie să spun că nu cred că anul viitor voi mai căuta aici întoarcerea. Poate că evoluția mea m-a adus în altă direcție, sau poate că acest loc are nevoie de o schimbare profundă pentru a-și regăsi farmecul pierdut.

Pentru mine, rămâne o lecție: uneori, nu doar oamenii se schimbă, ci și locurile, iar atunci când magia dispare, nu mai poți să faci altceva decât să cauți altundeva acea lumină pe care o pierzi.

Ce bine că am familia, aici.

OM