Ziua 32 – reÎNCORPORARE

Capitolul II

Azi, am început luna a doua din călătoria sinelui în raport cu lumea, destinul și întâlnirile aparent întâmplătoare, care au o forță magnetică și un sens subtil în viața mea. În OM, trecutul conținător se înâlnește cu prezentul dezvăluitor și propune viitorului întâlniri de poveste, în afara mediocrului obscen.

De dimineață, în ziua 32 din Jurnalul celor 365 de zile în autenticitate, am început cu o introspecție despre „reîntregire”, despre atracția dintre doi oameni, care pare să aducă înapoi în tine bucăți pierdute cândva. De multe ori, nefiresc punem sub semnul întrebării interconectivitatea sufletelor. Am simtit din nou că viața mea este asemeni unui dans cosmic, în care fiecare întâlnire își are ritmul și rostul ei, chiar dacă eu nu îl înțeleg imediat. În afara acțiunii din moment, privind puțin de la distanță secvențial povestea, totul capătă conotații mai presus de cuprins în alfabetul emoțiilor, raționamentelor, ori definițiilor.

Nu este ușor să îmbrățișezi destinul, să te abandonezi în fața curgerii naturale a Universului. Dar este atât de eliberator să accepț că poate el știe mai bine decât mine cum să mă așeze, unde și cu cine. Cât de plăcut este să simți că te reINCORPOREZI în propria poveste, devenindun singur OM. Le găsesc sens încet-încet la toate, un sens dincolo de înțelegerea umană.

„Nu întâmplător ne întâlnim. Fiecare aduce o lecție sau o binecuvântare” – spunea cândva Buddha. Mă gândesc uneori la acele întâlniri cu oameni pe care nu aveam cum să îi întâlnesc în această mare și mult prea mare întindere de lume. Ce OM aș fi fost astăzi aici, fără întâlnirea cu ei?

Sincronicitate divină

Cred în sincronicități și în similitudini, pentru că le consider semne divine, iar acest sentiment de “predare” în fața necunoscutului, îmi permite să am curajul din nou de a mă încrede în destin și în propria chemare a inimii mele. Poate că nu e o „greșeală” în formula aceasta, ci doar o perfecțiune diferită, unică. Noi suntem un „produs” al iubirii universale, iar viața ne orchestrează simetria exact la timpul potrivit. Nu putem alege, din nefericire, când… Totul ne ia pe nepregătite și simfonia vibrațiilor interioare îți înalță sufletul în valsul îngeresc, perfect în tot și în toate, just like that, într-o zi oarecare.

Îmi doresc să nu pun capul acum prea mult cu schemele lui cognitiveîn aceast concert de simțuri. Îmi doresc să continui să mă predau experiențelor care vin către mine. Ele nu sunt întâmplătoare, mi-a șoptit Aerul-OM asta… Sunt, cu adevărat, un magnet pentru sensuri și oameni care vin cu “miez, gust și simțire” în viața mea.

Sunt SF?

Uneori mă întreb dacă, în ecuația și chimia formării mele, s-a greșit cantitatea de ingrediente necesară, pentru ca straturile să fie așezate „normal” în mine. Să se întâmple viața pentru mine fără prea multe intervenții universale SF – se poate oare? Da, chiar SF aș putea spune. Similitudini, sincronicități și asemănări de necrezut trăiesc de ceva vreme încoace.

De ce atrag ca un magnet oameni care vin cu atât de mult sens, scop, miez, gust, simțire în viața mea? Oameni în care mă văd pe mine, ca și cum undeva, în chimia mea, s-au pus părți din ei. Poate că ei au venit să și le recupereze, să se reîntregească. Sau poate că au venit cu bucăți din mine, pierdute undeva în clipa în care „Luciana Nicoleta Sadovan” a fost creată în laboratorul spiritual al iubirii. „Iubirea îi face pe oameni să se simtă întregi” spunea Rumi, iar acum simt că poate ei au venit să mă ajute să mă reîncorporez în acest cosmos idealist.

Planuri? Hai să rândem de ele, mai bine:)

În fiecare zi, trăim momente și situații care, trecute prin orice indicatori statistici, ar duce spre rezultate neputincioase să susțină probabilitatea ca ele să se întâmple. Și, totuși, ele se întâmplă. Și mie mi s-au întâmplat. Cascada aceasta mă lasă fără glas. Este mai înaltă decât Cascada Angel, căci simt cum o cădere din Cer înspre Pământ mă invită să mă las eliberată, cum parașuta este deschisă pentru planare și aterizare. Cu destinul nu mă pun. „Omul își face planuri, dar destinul râde” – spune un proverb vechi. Și poate e adevărat, pentru că de fiecare dată când mă predau, el mă așază. Mă așază bine în mine. Simetric. Știe el când mi-a venit momentul de salt, momentul să mă trezesc din poziția fetusului dimineața, în intimitatea căminului meu, mai bine reîncorporată.

Îți mulțumesc, Destin. Și mă las în voia ta, pentru că știu că mă conduci exact unde trebuie să fiu.

„Tot ce ți se întâmplă este menit să te ajute să devii ceea ce trebuie să fii” – spunea Paulo Coelho. Eu cred asta. Și mă arunc. De data aceasta, am experiența salturilor în tandem.

Colibri eliberată.

OM