Ziua 354 – Relația de cuplu: conflictul înalță sau coboară?

Ei, mai apar și ele și bine că mai sunt, că iată cum fundația mai primește o cărămidă. Vocea lumii cântă multe, vrute și nevrute, situații neprevăzute mai apar din când în când, dar când două minți înțelepte sunt provocate, șansele de a fi un conflict soluționat din fașă cresc exponențial.

În cuplu, este o normalitate să mai apară și momente tensionate, care te aduc acolo unde nu îți dorești să fii prea des. Dar, o dată cu înaintarea în vârstă și pe măsură ce îți crește anduranța, capacitatea de control, de autoreglare și de retragere cu un pas înapoi, înspre a putea survola imaginea generală, nu a o diseca până la cel mai mic detaliu nesemnificativ, tensiunea este aplanată și reușita de mai apoi garantată. Spune iubi că depinde de conflict! Corect! Îi dau dreptate, dar haideți să o expun pe a mea.

Pentru mine, conflictul e ca sarea în bucate. Fără el, parcă totul ar fi prea neted, prea liniar, prea… steril. Conflictul, atunci când e dus cu mintea limpede și inima deschisă, precum am făcut-o noi azi, nu rupe, nu distanțează, ci construiește. Ne învață limitele, ne testează răbdarea, ne arată cât de dispuși suntem să ne coborâm garda pentru a-l înțelege pe celălalt. Uneori, dintr-un mic „nu mai pot” , se deschide o poartă uriașă către sinceritate. E momentul acela în care dai jos toate măștile, îți asumi vulnerabilitatea și, culmea, tocmai atunci crește încrederea între voi. Atunci este WOW-ul, care te face să respiri, mai apoi, și mai stabil, mai centrat și mai sigur că ești exact lângă persoana potrivită, în cel mai potrivit moment pentru amândoi

Am observat că nu conflictul în sine doare, ci felul în care alegem să-l purtăm. Dacă intrăm în el ca într-un câmp de luptă, da, ne vom răni. Să te îmbraci în haine de războinic în relația de cuplu este înjositor, consider eu. Te coboară, te nimicește și îți taie respirația. Dar dacă îl privim ca pe o conversație sinceră despre nevoile noastre, despre locul în care nu ne-am mai întâlnit, atunci devine o șansă. O șansă de a ne recalibra, de a ne reîntâlni în mijloc, de a reconstrui cu și mai multă conștiență. De a nu uita că noi nu suntem războinici, ci sunt făuritori ai iubirii împreună.

Într-o relație matură, conflictul nu e semnul sfârșitului, ci uneori chiar al începutului. Al unui nou capitol în care învățăm cum să fim mai atenți, mai blânzi, mai prezenți. Acolo unde am reacționat, acum respirăm. Acolo unde am ascultat nepotrivit, acum alegem să ascultăm empatic. Acolo unde am fugit, acum rămânem. Pentru că da, și rămânerea e o formă de iubire. Alegerea aumată de a fi prezent în mod activ, de a privi în ochi, de a simți pulsul celui de lângă tine, chiar și atunci când ritmul cardiac îi crește este un act de IUBIRE curajoasă.

Așa că da, conflictul poate și să înalțe, și să coboare. Depinde doar de ce alegem să facem cu el. Eu cred că, dacă îl transformăm în instrument de cunoaștere, de apropiere, de creștere, el devine unul dintre cei mai sinceri aliați ai iubirii. Iar iubirea, la urma urmei, nu e despre amandine tot timpul, ci despre ALEGEREA de a rămâne, chiar și atunci când este provocator și pare că nu mai este ușor. Eu îmi doresc echilibru și liniște, dar știu cu mână pe inimă că provocările aduc evoluție și stabilitate de fier. Amin.

OM