Ziua 46 – MEZEL. Nu devora. GUSTĂ.

Sunt în Oradea. De ieri, copiii sunt la tatăl lor, iar eu am venit să mă decuplez de la viața urbei timișorene, înspre a mă cupla cu mine, pentru câteva zile pe OFF. În urmă cu câteva minute am terminat o practică scurtă de Yoga Asana & Pranayama, pentru a rămâne conectată la corpul meu și pentru a menține metabolismul pe modul ON, mai ales acum în perioada aceasta de mari și turbate încercări culinare. Aseară, am fost invitați la una dintre cele mai bunăcioase cine, cu mâncare tradițională de Crăciun, din viața mea. Ce am mâncat? Apăi, recunosc faptul că nu am fost forțată sau constrânsă de împrejurările optime pentru dezmăț gastronomic, dar am servit înghițituri valoroase de preparate produse cu suflet mult și cu aromă de pricepere și iscusință într-ale bucătărelii. Aș zice că, după mult timp, am mâncat așa cum îmi aduc aminte că o făceam în vremea copilăriei mele.

Este ziua 46 din Jurnaul autentic și, chiar dacă mi-am pus viața un pic în vacanță, nu mi-am pus scriitura pe pauză. Mă las disciplinată și continui sa mă întorc cu bucurie în spațiul acesta al destăinuirilor curajoase. Sunt în vizită într-unul dintre orașele mele preferate, unde am petrecut mult timp, în ultimi patru ani. Am socializat cu oameni noi, frumoși și primitori în inimile lor, am răs, am băut Bendis la discreție și am conștientizat că încă o lecție importantă învățată în 2024 a fost cea a „punerii poftelor în cui”.

Sunt pofticioasă.

MEZEL sau MEZEL.

Am dat-o pe Mezel. Da, am păcătuit cu poftă. Am luat și am degustat din alea pe care tot omul le mănâncă de Crăciun. M-am rezumat la bucățele mici, ca să nu fac indigestie, căci stomacul meu de prea mult timp nu a mai consumat așa ceva. Nu m-am gândit la Ahimsa, recunosc. Ci, mai degrabă m-am gândit la o excepție pe care cumva nu am vrut să o pun în zona de imporalitate culinară. Am prețuit și prețuiesc animalele, nu sunt o ucigașă de ele și nici pe departe nu voi consuma carne la fel cum o făceam înainte. Dar, am luat cârnatul cu multă poftă și l-am adulmecat de parcă ar fi fost cea mai bună legumă din viața mea. Nu aducea deloc cu broccoli și nici cu avocado, ci aducea cu mirosul copilăriei, când, împreună cu familia, ne delectam cu toate cele pe care tata ni le pregătea cu bucurie. Am servit mezel. NU sunt supărată pe mine și știu că azi o voi face din nou, un pic mai târziu.

Este liniște în mine, aici, dar muzica tehno îmi animă inima pe fundal. Este un Crăciun atipic. Nu am mai fost pleacă până acum niciodată de acasă de sărbători.

De gustibus non est disputandum

Am învățat să fiu cumpătată în toate aceste tendințe pofticioase, care m-au provocat totul anul acesta. Acum, înspre final, mi-am întâlnit nașul: mestecatul de 20 de ori înainte de a înghiți mâncarea. Până nu demult, devoram tot. O formă de grabă nejustificată m-a prăpădit mereu când aveam farfuria cu mâncare în față.

Mulțumesc, 2024, pentru că m-ai ajutat, prin această mare lecție, să învăț bucuria savuratului.

Te invit, drag OM, și pe tine, să pui lentoare în mâncat și să te bucuri de MEZEL așa cum niciodată n-ai făcut-o până acum.

Nu dați cu pietre în mine. Și vegetarienilor le mai este cu plictis din când în când gustul de vegetale. Variațiile periodice nu strică.

Dar, totul cu multă cumpătare și echilibrat. Iubirea de OM impune acceptare.

Non lapidare.

OM