Zilele 326 și 327 – Umbre, forme și esență

Silueta mea reflectată – cu tot ce e prea mult, sau prea puțin – îmi pare o umbră în comparație cu tumultul din interior. Trăim într-o lume în care totul pare să se învârtă în jurul aparenței. Fundul perfect, părul fără cusur, hainele ca scoase din revistă, selfie-urile retușate… o viață întreagă petrecută în căutarea unei iluzii. Moda „brazilian butt lift”, cu obsesia pentru contururi exagerate și forme sculptate, pare că ne-a furat ceva. Ne-a furat firescul. Ne-a învățat să ne vedem pe bucăți, nu ca întreg. Ne-a obișnuit să ne comparăm, să ne corectăm, să ne construim o imagine care nu e mereu a noastră. Dar cine stabilește ce e frumos? Cine a decis că perfecțiunea e mai valoroasă decât autenticitatea?

Eu cred că fiecare imperfecțiune spune o poveste. Fiecare pată de pe piele, fiecare rid sau semn sunt urme ale vieții trăite. Sunt dovada că am fost acolo. Că am simțit. Că am iubit. Că am pierdut. Că am mers mai departe.

Mă gândesc adesea la viața asta virtuală, în care alergăm după validare ca după aer. Eu, cu toate defectele mele, vreau un singur lucru: să fiu iubită așa cum sunt. Nu pentru fundul meu, nu pentru hainele mele, ci pentru mine. Pentru omul din spate. Pentru sufletul care încă mai crede în magie.

Cred că modelajul estetic are rostul lui. Uneori, ne ajută să ne regăsim încrederea, să ne simțim din nou noi. Și înțeleg ajustările, pentru că și eu recurg la ele. Nu am să condamn niciodată pe nimeni pentru ele. Cu atât mai puțin pe mine. Dar trebuie ținut sub control. Cu decență. Cu precauție. Pentru că, dacă nu suntem atenți, riscăm să ne pierdem complet esența în drumul spre o versiune „mai bună”, care nu va fi niciodată suficientă. Iar când iubim cu adevărat, în profunzime, nicio operație, nicio formă, nicio mască nu se compară cu acel sentiment: că ești văzută cu adevărat.

Când mă uit la el – la bărbatul care îmi cunoaște toate nuanțele – știu că în ochii lui ar trebui să fiu magia vieții sale. Mai presus de orice ideal fizic. Mai presus de fund, păr, pete, haine, scame. Mai presus de toate acele lucruri care se pierd în timp. În privirea lui, eu ar trebui să fiu motivul pentru care zâmbește dimineața. Pentru care își face planuri. Pentru care simte. Chiar și în forma mea cea mai imperfectă. Să fiu motivul pentru care viața lui merită trăită la maxim în potențial intrior.

Vreau să fiu motivul pentru care apare. Nu pentru că arăt într-un fel. Ci pentru că sunt EU. Cu tot ce am acum. Cu tot ce nu am. Cu tot ce doare, ce lipsește, ce nu e la locul lui. Cu toată autenticitatea mea, cu sensibilitatea și cu vulnerabilitatea mea. Cu Skoda mea. Cu părul meu nepieptănat uneori, prins în coc haotic, ca să maschez lipsa periei trecute prin el.

Îi invit pe toți cei care citesc asta să învețe să iubească imperfecțiunile. Să le caute. Să le adore. Să le divinizeze. Pentru că, acolo, în fisuri, în neajunsuri, în rănile noastre, se află adevărata frumusețe. Se află adevărata noastră umanitate. Un OM.

Și poate, dacă am învăța să facem asta, lumea ar deveni un pic mai blândă. Mai caldă. Mai liniștită. În interiorul fiecăruia dintre noi. Și ar fi mai cu PACE și cu mai multă empatie. Azi, înalț florile către cer.

OM