De ce ne dorim mereu mai mult la început de an?

Na, că au trecut și sărbătorile de iarnă mintenaș și suntem în fața unui nou an. La începutul fiecărui niu an, se întâmplă ceva interesant cu noi. Dintr-odată, ce aveam până ieri nu mai pare suficient, din nou. Ne ține asta cam trei luni, până prin martie, când, dintr-o dată, realizăm din nou – un fel de copy paste la ceea ce absolut de fiecare dată simțim anual – că nu evem fizic, metal și emoțional suficiente resurse să îndeplinim atât de multe idei, planuri, rezoluții etc., precum credeam prin ianuarie. Corpul parcă ar trebui schimbat, mintea optimizată, casa reorganizată, viața dusă la un alt nivel, călătoriile cu mult mai multe, harta mapamondului mai plină de pașii noștri, conturile mai babane și relațiile mai optimizate. Nu ne mai ajunge ce este, vrem ce ar putea fi. Și, de preferat, repede.

Scriu asta din interiorul fenomenului, nu din afară. Am simțit de multe ori impulsul acesta de a reseta totul odată cu schimbarea cifrei din calendar. Ca și cum noul an ar fi un soi de garanție că, dacă vreau ceva diferit, îl voi putea construi fără să mă mai încurce cine am fost până acum. Evident, realitatea nu funcționează chiar așa. Noi suntem exact același OM de dinainte și procesorul central conectat la minte, corp si spirit nu duce câte în lună și în stele am vrea noi să atingem.

Oamenii își doresc mereu lucruri noi pentru că speranța se reactivează ușor. Noul an aduce cu el senzația de potențial. Ne place ideea de început, de pagină albă, de șansă proaspătă. Este o energie reală acolo și nu cred că e ceva greșit în asta. Dar uităm de limitări și de condiționări, de faptul că suntem până la urmă umani și din start cu o anumită cantitate de energie vitală. Dorința de mai bine ne-a dus, ca specie, înainte, cu siguranță. Ne-a scos din stagnare, din resemnare, din ideea că atât se poate.

În același timp, există o linie foarte fină între evoluție și nemulțumire cronică. Între a vrea să crești și a nu fi niciodată mulțumit cu ce ai construit deja. Aici, începe problema. Iar problema se definește simplu prin frustrare și neputință. Pentru că, de multe ori, nu ne dorim ceva nou pentru că ceea ce avem nu e bun, ci pentru că ne-am obișnuit cu el. Când ne obișnuim cu suficienbtul și cu liniștea, poc, ne explodează satisfacția și se duce către alte și alte nevoi. Și obișnuința nu mai produce dopamină, desigur. Un OM care este obișnuit cu ceea ce deja are vrea niște adrenalină.

Mai adăugăm și comparația constantă cu alții. Vedem rezultate, realizări, corpuri, vacanțe, succes, toate ambalate frumos și livrate zilnic pe ecran. Ce avem noi pare banal prin comparație. Uităm complet contextul, efortul, prețul plătit pentru ceea ce am realizat în anul anterior. Rămâne doar senzația că suntem în urmă și că trebuie urgent să recuperăm. Și nu este așa, ci este o falsă și repetitivă impresie de început de an.

Partea bună este că dorința de nou poate fi un semnal onest. Uneori chiar am crescut peste ce avem. Uneori jobul nu ne mai reprezintă, relațiile nu ne mai hrănesc, obiectivele vechi nu mai sunt aliniate cu cine suntem acum. Relațiile nu ne mai conțin autentic. În aceste cazuri, nemulțumirea este sănătoasă. Este un semn că ceva cere schimbare.

Partea mai puțin bună este că ajungem să alergăm constant după următorul lucru, convinși că acolo se află liniștea. Și când ajungem, liniștea nu e. Hopa. iată că iarăși ne mutăm ținta. Mai sus, mai departe, mai mult. Fără pauză de integrare, fără recunoștință reală, fără să ne bucurăm de drum, de resurse reale, de condiționări naturale, de cantitatea de prana dispusă să ne susțină căutările.

Am învățat, uneori pe pielea mea, că planurile foarte lungi sunt frumoase pe hârtie și fragile în viața reală. Nu pentru că nu suntem capabili, ci pentru că viața are propriile ei idei. Apar schimbări de direcție, evenimente neprevăzute, transformări interioare care nu pot fi anticipate din confortul planificării. Și dacă eu nu sunt o Queen of planning things, atunci nimeni nu mai este.

De aceea, cred tot mai mult în planuri pe termen scurt sau mediu. Mi-am găsit și nașul. Amore Mio este cel mai spontan suflet din viața mea și nu concepe o viață planificată prin arta meticulozității constante, axată pe detaliu de viitor. Nu ca limitare, ci ca formă de inteligență emoțională, îmi dă clasă. Planuri care pot fi ajustate acceptă, însă poziționări absurde în anul 2027, nicidecum. Obiectivele care pot fi rescrise fără vinovăție sunt un target sănătos, mai degrabă decât rigiditatea unei agende care nu a mirosit în viața ei reziliența și adaptarea la resurse reale. Când îți lași spațiu de adaptare, nu te mai simți eșuat dacă viața nu urmează exact scenariul făcut la început de an.

Poate că problema nu este că vrem mereu ceva nou. Poate că problema este că nu ne oprim suficient să vedem ce avem deja. Nu ca să rămânem acolo blocați, ci ca să construim pe o bază reală, nu pe nemulțumire și pe lipsa acceptării.

Noul an nu are nevoie de promisiuni grandioase. Are nevoie de onestitate. De obiective care țin cont de realitate. De dorințe care vin din claritate, nu din lipsă. Și, poate, de puțin mai multă blândețe față de drumul deja parcurs. Plus cu un gram mai multă empatie pentru acest corp, această minte și acest suflet, care se cer în urlet să fie echilibrate inclusiv în tendința aceasta de început de an, de reinventare.

Dacă ar fi să te reinventezi în cel prezent din azi, din cel ce ești acum, tu ce ai așterne pe coala albă de hârtie, OM drag?

OM