Fiecare om e o lecție de lumină, dacă știm să privim cu ochii deschiși

Este duminică seara. Am avut o zi împlinitoare, în tihnă, cu mult timp pentru cei ce contează pentru mine. Copiii mei au avut un weekend activ, plecați fiind la Brașov, la turnee de handbal. Nu am fost alături de ei fizic, dar am fost alături de ei cu tot sufletul meu, tot. Mi-a venit inspirația, într-un moment de conștientizare a valorii bunătății din OM. Ascult muzică lentă, blues-uri iubite din toate timpurile și pofta de a scrie s-a trezit în mine, din nou. Ce bine că am păstrat acest spațiu sacru pentru scrisul meu. Cât de mult mă ajută, câtă bucurie îmi aduce în continuare scrisul în jurnalul meu autentic. Este depsre LUMINĂ, azi. Și zic așa…

Fiecare OM care a trecut prin viața mea a venit cu un sens. Nu întâmplător, nu în grabă, nu fără rost. Unii au stat o clipă, alții au rămas ani, iar unii și-au făcut loc pentru totdeauna în inima mea. Cei care au trecut prin inima mea și au ales să rămână acolo, chiar și în absență, nu își vor pierde niciodată locul. Pentru că oamenii care ne ating sufletul nu pleacă cu adevărat. Ei devin parte din noi. Ne învață depsre cum să fim mai buni, mai aproape de adevărul nostru interior. Nu îi înțeleg deloc pe cei ce ăți smulg din piept experiențele bune și împlinitoare, atunci când li se termină drumul alături de cei ce le-au fost oglinzi, la un moment dat. Este ca și cum ai rupe pagini din cartea vieții tale, lăsând capitole incomplete și greu de înțeles mai apoi…

Am învățat, poate târziu, că fiecare om este o lecție de lumină. Chiar și cei care ne-au rănit. Chiar și cei care nu au știut să iubească așa cum aveam nevoie. Dacă știm să privim cu ochii deschiși și nu cu judecată, nu cu frică, ci cu adevăr, descoperim că fiecare întâlnire ne șlefuiește, ne apropie sau ne îndepărtează exact atât cât avem nevoie pentru a ne găsi drumul către noi.

Drumul meu duce mereu către ACASĂ. Nu un loc fix, nu neapărat patru pereți, ci o stare. ACASĂ este acolo unde pot fi autentică, unde pot iubi fără condiții, unde bunătatea nu este o strategie, ci o alegere zilnică. Mi-am găsit calea către ACASĂ prin bunătate dedicată și necondiționată. Prin gesturi mici, prin tăceri respectuoase, prin prezență. Prin a fi acolo, chiar și atunci când era mai ușor să plec.

Încă mai cred în familie. Încă mai cred în trăinicia și stabilitatea din cuplu. În legături care nu fug la primul disconfort. În mâini care se caută și după furtună. În oameni care aleg să rămână și să construiască, nu să consume sau să se consume. Lumea ne spune adesea că e naiv să crezi în asta. Mie mi se spune că sunt o visătoare naivă. Eu aleg să cred că este curaj.

Nu am știut niciodată să fiu un om rău. Nu am știut să privesc doar către mine, cu egoism față de ceilalți. Nu pentru că aș fi fost perfectă, ci pentru că inima mea nu a funcționat altfel. INima asta a mea a fost construită să înțeleagă și să ierte totul. Am greșit, am căzut, am spus uneori prea mult sau prea puțin, dar nu am știut să rănesc intenționat. Și mă susțin, în fiecare zi, să rămân așa. Să nu mă întăresc acolo unde viața ar putea să mă facă dură. Să nu mă închid acolo unde aș putea să iubesc, chiar și dacă nu sunt iubită.

Am înțeles că atunci când cineva te iubește, te va iubi mereu. Chiar dacă drumurile se despart. Chiar dacă formele se schimbă. Dacă ai fost lumină pentru cineva, fie și o clipă, o secundă, un moment, acea lumină rămâne. Nu dispare. Se așază undeva adânc, ca o amintire care încălzește. De ce aș alege să văd răul înainte de toate? Ce ar însemna asta pentru mine, pentru inima mea? Ar fi iadul zi de zi pe pământul interior. CE reflecție exterioară aș avea în lume?

Este esențial să ne fim alături. Noi pentru noi, dar și unii pentru alții. Prin acțiuni, nu doar prin intenții. Prin ceea ce oferim celor cu care mergem pe drumul vieții. Prin felul în care ascultăm, prin cum rămânem, prin cum alegem să fim buni chiar și când nu ni se cere. Să îți găsești calea către ACASĂ cu brațele deschise nu este o expediție ușoară. Presupune vulnerabilitate. Presupune să fii rănit și să alegi, totuși, să nu rănești. Presupune să crezi în oameni chiar și atunci când ai motive să nu o mai faci. Dar este o cale împlinitoare. Și poate că, atunci când viața se va încheia, când ultima expirație va fi oferită Universului, nu vom lua cu noi nimic din ce am adunat: bani, case, bijuterii, lingouri de aur, palmieri și luxul opulenței trecătoare. Dar vom rămâne cu sufletul așezat, liniștit în noi, știind că am făcut bine. Că am iubit. Că am fost lumină. Măcar pentru un OM. Măcar pentru unul ca noi.

OM