Ziua 101 – Mi-am dezlipit inima și mi-o mângâi în palme.

Pectore…

Este un OM aici. Așa cum este un Om și dincolo de acest ecran, care îmi susține emoțiile, respirația, gândurile și calea, încă. Este un OM asemănător ție, acel OM care merită o viață bună, o viață așa cum și tu o dorești pentru tine. Este un OM care se întreabă, un OM care se învață pe sine neobosit bunătatea curată și iubirea infinită pentru om. Aici, în spatele ecranului pe care se aștern cuvintele negre pe cearșaful alb imaculat, în fiecare zi din cele 365 de zile de OM, sunt un corp, o minte și o inimă ce încearcă zi de zi să se construiască mai pregătite pentru intemperii, pentru aparențe, apariții neașteptate. În fiecare secundă, acest OM își pune cei doi umeri la bătaie, pentru a se sprijini pe ei, își deschide palmele pentru a-și dezlipi inima din piept, înspre a și-o mângăia, atunci când sufletul din ea începe să picure sânge. O scoate, ca să nu facă inundație în ventricule și ca să ușureze munca valvei mitrale. În acest OM, se regăsește un cardiolog de suflete înnăscut, talentat și dedicat, un OM care are grijă ca circuitul vital interior să fie monitorizat prin EKG-uri zilnice și prin perfuzii cu iubire de OM la secundă, conectate la venele forței vitale.

Astăzi, OM este un OM care se pune în palmele lui și se mângâie, pregătind licoarea de stabilizare a spațiului vital.

OM acesta este OM-TU. Niciun OM dintre noi toți acești oameni nu funcționăm diferit. Ne turnăm unii pe ceilalți în cupe și ne sorbim cu poftă unicitatea. Fascinația mea pentru OM nu va pieri niciodată. Proiectul acesta este, de departe, una dintre cele mai mari provocări pe care mi le-am oferit în această viață, pe care am avut onoarea de la Dumnezeu să o miros, simt, văd, aud, gust și înțeleg.

Ascult vocea uniunii mele cu mine, privind cum Micha dă târcoale pe lângă ușa de termopan, de la terasa din living, și „I miss the days when life was so simple…” Ascult, cu capul în nori, melodia ce mă cuplează la memoria de lungă durată, pe norișorul meu preferat așezată, mai nostalgică decât am fost vreodată, și urmez cu simțurile toate cum vibrează sub mine pulsul inimii Pământului, ce mă cheamă să cobor cu fiecare undă din graficul ei. Nu o fac. Mai stau puțin aici, manevrând valva mitrală cu delicatețe, căci nu știu, în continuare, către ce mă va scoate, cu pașaportul de înger sălbatic, în lume.

Oare pe ce planetă cu suport pământesc o să aterizeze pulsul meu?

GOLUL dintre mine și lumea de sub mine este vidul de care, periodic, avem cu toții nevoie pentru a putea avea capacitatea de a survola cu ochii uniunii dintre minte, corp și spirit, Universul care ne așteaptă finalul zborului. Survolez, de pe norișorul cu gust sattvic, și ajung aici: în mine cu ochii toți.

Ziua 101 este cea care începe capitolul în care povestea se numește MÂNGÂIERE. Jurnalul continuă să fie pentru mine prietenul meu de suflet, acela care are dublu de umeri și dublu de palme și de puls, de ochi și de atenție pentru ceea ce sufletul de OM-Nico are nevoie.

„Who can say where the path will go? Philosophers guess but they just don’t know. Maybe that’s why we had our heads in the clouds, I thought we had it all figured out…”

Ab imo pectore, cu o valvă mitrală pasională,

OM