Zilele 191 și 192 – Legămintele pentru O VIAȚĂ ale lui Don Miguel Ruiz

Azi, scriu zilele 191 și 192 despre principiile de viață care mă ghidează înspre a-mi trăi actul vital în claritate, profunzime și corectitudine sufletească.

M-am lăsat inspirată de finalul unui text postat pe o rețea de socializare de către una dintre colegele mele de la Masterat. Sfârșitul textului postat de către ea ne invită să trăim în fața celuilalt, nu doar să-i vorbim despre viață.

M-am oprit. Am închis ochii și am simțit cum inima mea a răspuns cu un „da” simplu și curat. Într-o lume în care adesea vorbim mult despre cum ar trebui să fie viața, despre cum ar trebui să fim noi, uităm să fim pur și simplu. Uităm că adevărul nu se spune, ci se trăiește. Iar această trăire, ca o flacără tăcută, luminează inima și mintea mai puternic decât orice discurs.

În inima mea, o viață bună nu e una bifată după reguli exterioare, ci una trăită în mod corect, sincer, prezent, în AUTENTICITATE. O viață care se simte, nu doar se vede. O viață în care cuvântul nu e aruncat în vânt, ci rostit cu grijă, cu adevăr și cu intenția de a aduce claritate, nu confuzie. Am învățat, uneori dureros, alteori cu recunoștință, că a spune ce simt e un act de iubire, nu de agresiune. Că a vorbi dintr-un loc curat mă aliniază cu mine, nu cu imaginea mea.

Pe drumul meu de 15 ani în Yoga, am învățat să nu mă mai agăț de reacțiile celuilalt. Să nu mai iau personal ce vine din afară. Oamenii poartă în ei povești pe care nu le cunoaștem, răni care le ating gesturile și vorbele. Nu e despre mine. Nu e despre tine. E despre fiecare cu lumea lui interioară. Iar înțelegerea asta aduce o libertate profundă: aceea de a nu mai răspunde cu apărare, ci cu pace.

Am învățat și să întreb, nu să presupun. Să las spațiu pentru răspunsuri reale, nu pentru proiecții. Să pot spune „nu știu ce înseamnă asta pentru tine, dar sunt aici să ascult.” În inima unei vieți trăite cu rost, nu mai e loc pentru scenarii. Doar pentru prezență și ascultare.

Și mai ales, mi-am dat voie să nu fiu perfectă, ci sinceră. Să dau tot ce pot în clipa în care sunt, chiar dacă uneori acel „tot” înseamnă doar să respir conștient și să mă opresc. Nu mai trăiesc după standarde, ci după adevăr. Și adevărul meu are ritmuri diferite în fiecare zi.

Trăiesc — sau mă străduiesc să trăiesc — așa cum simt că arată o viață bună în inimă: în respect față de mine și de ceilalți, în tăcere când e nevoie, în cuvânt curat când am ce spune, în prezență și responsabilitate. În iertare pentru mine, când rostesc negândit ori simțit. Nu ca să impresionez, ci ca să nu mă trădez.

Te invit să te oprești și tu o clipă. Să simți, fără grabă, cum e viața ta acum. Și să te întrebi, simplu și onest:
Trăiești în fața celuilalt, sau doar îi vorbești despre viață?

Legămintele lui Don Miguel Ruiz – te invit la lectură, drag OM.

Eu aleg, azi, să trăiesc. Cu bune, cu greu, cu adevăr. Tu?

OM