Zilele 193 și 194 – Recoltăm ceea ce plantăm

Îmi cer scuze pentru faptul că, mai nou, postez câte două zile într-una, dar recunosc faptul că este o perioadă de reinventare a mea și că, uneori, viața are nevoie de noi mai adaptabili ca oricând. Nu sunt în impas cu inspirația, ba din contră. Sunt însă cu o prioritizare diferită a timpului meu. Mă împlinesc frumos în inimă, liniștea mea crește și pacea care se răsfrânge acum, în aceste zile, peste sufletul meu este foarte hrănitoare pentru parcursul meu interior, inclusiv aici, alături de mine și de voi, în locul sigur și nealterat al lui OM – Jurnalul meu autentic.

Azi, scriu zilele 193 și 194 împreună, deoarece au aceeași tematică: recoltăm ceea ce plantăm în cei de lângă noi și în lumea aceasta mare și cuprinzătoare.

„Nu judeca fiecare zi după recolta pe care o culegi, ci după semințele pe care le plantezi.” – Robert Louis Stevenson

Mi-am dat seama că în viață nu există coincidențe. Tot ce ne atinge, ne învață. Fiecare reacție a celor din jur este o reflecție, poate adesea dureroasă, a ceea ce am semănat noi în ei. Spun asta cu seninătate, nu cu vinovăție, pentru că în ultima vreme am învățat să-mi asum ceea ce am oferit. Să mă uit cu sinceritate înapoi și să văd unde am plantat cu iubire și unde am făcut-o din frică, din grabă, din neatenție.

Suntem grădinari în grădina sufletelor noastre, dar și în grădinile invizibile ale celor cu care ne intersectăm. Nu e vorba doar de gesturile mari, de promisiuni sau de declarații, ci de prezență. De privirea pe care o oferim, de tonul vocii, de timpul acordat. De gândul nerostit, dar care a vibrat între noi și ceilalți. Și toate acestea se plantează, subtil, dar temeinic.

O oglindă pe care am evitat-o mult timp

E ușor să ne plângem că nu primim ceea ce oferim. Că lumea e nedreaptă, că oamenii nu văd câtă dăruire e în noi. Am făcut-o și eu. Mi-am spus de multe ori că ofer prea mult și primesc prea puțin. Dar zilele acestea mi-au dovedit altceva. Că de fapt, primim exact ceea ce oferim, doar că nu întotdeauna în forma pe care ne-o dorim sau în momentul în care așteptăm. Și că, adesea, ceea ce credem că oferim nu e perceput la fel de celălalt. Sămânța nu prinde rădăcini dacă e pusă într-un sol grăbit, superficial sau condiționat.

Îmi amintesc o situație recentă, cu cineva drag, în care m-am simțit rănită pentru că nu am primit înapoi ceea ce simțeam că am dăruit. Mi-a luat timp să văd că, de fapt, oferirea mea fusese învelită în nevoia de a primi ceva anume, nu în libertate. Și atunci, cum să încolțească ceva sănătos acolo? Între noi nu fusese iubire liberă, ci tranzacție emoțională.

Trăim într-o societate care măsoară și compară totul. Și în care ni se pare că dacă oferim, trebuie să primim înapoi pe măsură. Dar viața nu e un troc. Este un dans. Uneori, roadele vin din alte direcții decât cele în care am semănat. Uneori, oamenii cărora le-am oferit lumină nu se vor întoarce niciodată, dar lumina va rodi în alt suflet, mai încolo, când nici nu mai așteptăm. Și nu-i așa că tocmai atunci ne umple inima cel mai curat?

Ne plângem că nu primim, dar nu ne uităm cum oferim

De multe ori spunem „eu am fost bun(ă)”, „eu am fost acolo pentru el/ea”, dar uităm să ne întrebăm: cum am fost? Cu deschidere? Cu empatie? Sau cu un gând la schimb? Cu așteptări mascate? Cu orgoliu bine ascuns sub generozitate?

Oferim ceea ce suntem. Nu ceea ce spunem. Asta am învățat dureros în ultima perioadă. Dacă eu sunt în luptă cu mine, voi oferi din acea luptă. Dacă sunt în pace, voi oferi pace, chiar și în tăcere. Nu trebuie să spun nimic. Vibrația mea va vorbi. Și construiesc în fiecare zi relația mea cu PACEA.

Și mai e ceva. Roadele se coc în timp. Nu la primul gest, nici la prima intenție. E nevoie de constanță, de răbdare, de grijă. De aceea spun că pacea pe care o simt acum în mine e o recoltă a unui an de muncă interioară. Și o prețuiesc mai mult tocmai pentru că știu cât a durut aratul.

Micile gesturi – semințele lumii mari

Suntem convinși că lumea se schimbă prin revoluții. Dar de fapt, ea se schimbă prin gesturi mici, autentice, zilnice. Un cuvânt cald. Un mesaj trimis fără motiv. O ascultare reală, fără telefon în mână. O îmbrățișare în loc de un „ai grijă”. Toate acestea sunt semințe. Și dacă le udăm zilnic cu sinceritate, fără să ne uităm ce „iese” din ele, lumea va fi mai bună. Sau cel puțin lumea din jurul nostru.

Eu aleg azi să-mi privesc semințele cu mai multă responsabilitate. Să nu mai arunc grăbită cu gesturi care par bune, dar care sunt goale în interior. Să nu mai ofer ca să fiu validată. Să învăț să ofer ca expresie a ceea ce sunt, nu ca un instrument de control al celuilalt.

Așa se construiește o recoltă sănătoasă: cu timp, cu prezență, cu onestitate. Și da, uneori e nevoie să acceptăm că unele plante nu vor înflori niciodată, oricât ne-am strădui. Dar și asta e o lecție. Să nu forțăm viața. Ci să o onorăm. Exact așa cum este.

OM