Zilele 248 și 249 – Nomazi nebuni, plecați în lume…

Grecia, Amore Mio și evadarea cu Tesla

Sunt două zile de când am lăsat totul baltă. Agende, responsabilități, deadline-uri, griji, alarme și notificări. Două zile de când ne-am urcat în Tesla – el cu volanul, eu cu o genată prea mică pentru câte rochii voiam să iau – și am plecat spre Grecia. Așa, pur și simplu. O escapadă nebunească, spontană și plină de farmec. Exact cum e iubirea noastră, apărută din neprevăzut, curajoasă și vie, vividă și motivatoare.

Am plecat amândoi fără planuri clare, dar cu inima plină de dorința de a simți. De a fi. De a ne regăsi, eu pe mine în femeia care devin, el în bărbatul care mă ține ca pe o comoară și care mă privește de parcă aș fi prima și ultima femeie de pe lume. Și jur că sunt multe momente în care îl privesc și simt că poate așa și sunt…

Din Masculin în lecțiile blânde despre Yin

Amore Mio are grijă de mine în cele mai subtile și tandre feluri. El nu spune „lasă, fac eu”, ci face. Fără să pară că îmi ia din putere, dar lăsându-mă să respir în feminitatea mea. Îmi deschide ușa, îmi cară bagajul, îmi întinde mâna când cobor… Mă privește ca și cum ar vrea să-mi amintească, tăcut, că pot să mă relaxez. Că pot să fiu. Că nu trebuie să fiu bărbatul care mi-a salvat viața de atâtea ori. Că pot să îmi dau voie…

Pentru că, sincer, viața m-a făcut descurcăreață. Rigidă pe alocuri. Alertă. Mereu în control. Iar el, Amore Mio, îmi atrage atenția cu o delicatețe care nu umilește, dar care îmi atinge sufletul ca o briză caldă. Când încep să dau ordine sau să mă grăbesc să „rezolv”, el mă atinge ușor cu vorba și privirea și parcă în spatele cuvintelor îmi spune: „E ok. Ești cu mine acum.”

Și atunci îmi amintesc. Că nu trebuie să fiu bărbatul. Că pot fi femeia. Pot fi Yin-ul. Pot fi energia aceea de primăvară eternă, care înflorește doar pentru că e soare, nu pentru că trebuie.

În aceste două zile am învățat, cu fiecare privire a lui, cum să fiu mai prezentă, mai caldă, mai vie. Cum să fiu boarea aceea strălucitoare de energie, de bucurie, de feminitate care nu face, ci atrage. Nu comandă, ci inspiră. Nu împinge, ci învăluie.

Amintiri, sare de mare, baie dezbrpcați noaptea și Netflix în Tesla

Să pleci așa, fără rezervări, fără garanții și fără calcule  e un act de curaj. Sau de nebunie. Sau poate ambele. Dar e și singura cale de a trăi cu adevărat. Am petrecut două zile căutând cazare. Nu ne-am ciondănit, n-am fost frustrați, doar am râs și am învățat să ne adaptăm. Ne-am amintit că viața e mai frumoasă când nu e perfectă. Că în incertitudine se naște conexiunea.

Azi dimineață, am văzut răsăritul în Halkidiki. Doar noi doi. Piele pe piele, apă sărată, liniște, frumusețe. Azi-noapte, la ora 3, am făcut baie goi, în marea liniștită care părea că se topește cu cerul. N-a fost o simplă baie. A fost o renaștere. Un botez al iubirii noastre. În ritm cu valurile, cu trupurile noastre tinere. Și când oboseala s-a lăsat, ne-am băgat înapoi în Tesla și am dat drumul la un film de dragoste pe Netflix. N-a fost nimic pretențios. Doar noi, îmbrățișați, cu ecranul mic și inimile mari. Noaptea ne-a prins dormind în mașină. N-a fost comod, dar a fost amuzant. Am fost doi adolescenți care evadează, care se iubesc, care învață. A fost o lecție de viață și o poezie în același timp.

La prânz, am mâncat la o tavernă mică, cu pește proaspăt și salată grecească mai bună decât în vise. Ne-am plimbat pe plaja din Nea Moudania ținându-ne de mână ca doi adolescenți.  Și-acum, când în sfârșit ne-am ales „cuibul” pentru următoarele trei zile – un loc superb și cald, simt că pot să mă predau cu totul. Nu în Grecia, ci în brațele lui. Pentru că femeia din mine a găsit în sfârșit locul unde poate să tacă, să danseze, să râdă, să plângă și să fie iubită. Așa, complet, rotund și viu. În brațele tale. Ești bărbatul care mă face femeie. Fără să-mi ceri nimic. Fără să mă corectezi. Doar fiind acolo. Prezent. Blând. Puternic. Tu ești acasă în tine, ești Pace și asta ne aduce mai puternici în aici, în NOI. Că ci și eu sunt Pace.

Și, chiar dacă aș scrie 600 de pagini despre aceste zile, niciuna n-ar putea cuprinde tot ce simt. Dar poate că ți-o pot arăta, în fiecare zi, printr-un gest, printr-o vorbă caldă, printr-o privire, ori, printr-o mână pe pieptul tău, noaptea, când ne odihnim inimile una pe cealaltă. Mai avem trei zile în Grecia. GOD, simt că am trăit în aceste ultime trei luni cât pentru o eternitate. Se simte. Și se simte tot mai bine.

OM