Ziua 247 – Adolescența: atunci vs. acum, sau cum am ajuns să nu mai înțeleg meme-urile

Când aveam 16 ani, cel mai mare conflict existențial al meu era că nu-mi dădea “buzz” pe Yahoo Messenger băiatul care-mi plăcea. Mai era Mirc-ul unde așteptam să ne conversăm la ceas de seară, ori HI5-ul unde ne controlam pozele. Sau că nu-mi mergea netul fix când voiam să-mi actualizez statusul cu versuri de la Hi-Q. Era o adolescență mai… simplă, dacă pot să-i spun așa. Aveam drame, bineînțeles – cum să nu? Boceam sub plapumă, mă schimbam în fustă mini la colțul străzii, să nu mă vadă mama, mă dădeam cu ruj roșu cu prietenele mele în oglinda pe pe vremea lui Ceașcă și câte altele de fel. Doar că erau cu pauze. Azi plângeam în jurnal, mâine ascultam André și scriam pe bancă „4 ever friends”.

Acum, când mă uit la copiii mei – doi adolescenți minunați, dar cu hormonii în rollercoaster permanent – încep să cred că am aterizat într-un episod dintr-un serial Netflix, dar fără subtitrare. Și, recunosc, uneori chiar nu dau de nicio subtitrare în nicio limbă cunoscută de către mine. Rămân perplexă.

Fata mea trece într-o zi prin toate stările din “Inside Out”. Băiatul? Dacă ar fi să aibă o parfumerie doar a lui, ar fi cel mai fericit pământean.

Conflictele adolescenței – o etapă inevitabilă (și intensă)

E clar că adolescența a fost și va rămâne un carusel emoțional. Doar că s-a mai schimbat peisajul. Eu mă certam cu părinții mei că stau prea mult la telefonul fix, ei se ceartă cu mine că “le invadez spațiul personal” când întreb cu cine ies. Eu plângeam că nu mi-a scos mama blugii evazați la timp din mașina de spălat, ei plâng că n-au primit like-uri suficiente la story.

Diferența majoră? Adolescenții din anii 2000 se refugiau în casete cu muzică, în plimbări prin parc sau în paginile unui jurnal. Adolescenții de azi trăiesc totul public, în timp real – fiecare trăire, fiecare conflict, fiecare relație e documentată, editată și postată. Trăiesc cu presiunea de a fi văzuți și validați constant. Noi ne validam dacă ne saluta cineva la școală sau dacă ne zâmbea crush-ul pe hol.

Ce e comun între noi și ei? Emoțiile. Intensitatea cu care trăiesc orice respingere, orice ceartă cu prietenii, orice schimbare interioară. Doar că ei nu mai au timp să digere nimic în liniște – totul e pe repede înainte, cu notificări și algoritmi care le spun ce să simtă și când. Și poate că de asta conflictele lor par mai dramatice, mai copleșitoare. Și nouă ni se părea că nu ne înțelege nimeni, dar ei chiar au motive să simtă asta înconjurați de atâta haos digital.

Adevărul? Îi înțeleg. Și uneori chiar mă regăsesc în ei – în dorința lor de a fi auziți, în nevoia de a se descoperi pe sine. Adolescența e tot o luptă, dar azi are filtre și hashtags. Și un public. Înainte era pe ascuns trăită.

Eu sunt doar acolo, în culise, cu o cafea în mână, uneori cu o bere, încercând să fiu sprijin, să nu râd sau să plâng prea tare când dramatizează și să le arăt că, oricât de mult s-ar schimba lumea, iubirea de mamă e singura constantă. Și o port cu demnitate și neobosită. Visez la ziua în care voi primi din nou îmbrățișări, pentru că le sunt. Nu pentru că aprop sau pentru că asigur necesarul. Ce bine că îi am și ce bine că mă au, până una-alta.

OM