Ziua 164 – Invitație la reflecție… Echilibrați-vă în inimă, minte și corp…

Să te indrăgostești este tot mai greu… Privesc în jurul meu oamenii cu atenție din inimă și realizez câtă sete de dragoste zace în ei, în noi… Solitudinea este sănătoasă, dar hai să fim serioși! Nu suntem creația lui GOD proiectată și pregătită înspre a trăi fără partener. Observ cum parcusrul trecutului lui OM, al alegerilor sale, poate nepotrivite la un momnent dat, l-a condus înspre instabilitate prezentă în el acum, cu propulsie nocivă către un viitor departe de armonie și de echilibru, romantic abordând subiectul.

Să te lași iubit nu este ușor, precum nu este ușor nici să mai iubești necondiționat, din spațiul acceptării totale pentru cel pe care îl alegi pentru inima ta. Sunt dăți în care îmi proiectez ființa într-un spațiu utopic, pe care aș dori cu tot sufletul să îl transform în palpabil, cu ochii de visătoare diurnă. Să o iei de capăt este ceva ce, de la o anumită vârstă, se resimte tot mai copleșitor. Devenim sofisticați și tot mai critici în alegerile noastre, căci pe bună dreptate cu toții ne dorim să ne fie următoarea relație cel puțin un pic mai aproape de nevoile noastre, de constituția noastră mentală, emoțională și fizică. Există această triadă pe care, din fericire, tot mai mulți oameni încep să o înțeleagă și să o aducă sub lupa uniunii cu ei. Fără echilibrul dobândit în cele trei aspecte menționate mai sus și fără o cunoaștere cât mai bună a spațiului nostru interior, fără de integrare și acceptare, în urma vindecării rânilor trecutului puternic tatuate în alegerile noastre, aparent, pornim bolnavi pe noul drum. Iar riscul de a transmite boala noastră celui cu care începem ceva nou este atât de mare încât dintr-o simplă rană poate deveni o rană extinsă în doi OM. Și iată așa, din fașă, relația mult dorită, în care ne-am pus toate bazele și credința crește superficial, dezintegrat și incomplet. Iar dacă baza nu ne este solidă de la bun început, dacă nu aducem fiecare cărămizi proiectate potrivit pentru a susține căminul cuplului pentru o viață, cutremurele mici și dese vor duce la dezagregare totală a construcției romantice, uneori în maniere urâte și greu de asimilat.

On the road…

Este ziua cu numărul 164 și nu îmi vine să cred, din nou, că am ajuns cu Jurnalul meu terapeutic, atutentic, aici. Mâine, vor fi deja 165 de zile de întoarcere către mine, în mine și de explorare a celei mai frumoase povești din câte mi-a fost dat să citesc: inima mea, mintea mea și trupul meu. Sunt o călătoare în spațiul convențional al societății care ne impune limite. Dar această călătoare din mine a avut mereu, de la naștere, o forță aparte de a rupe lanțurile limitărilor, de a evada în afara ramelor perfecte, a grilelor de salarizare în funcție de performațele profesionale, de ticketele de masă, de siguranța financiară falsă, care condiționează evoluția în triada divină. Sunt aici, azi, privind către Cer și învăt. Profesia mea este aceea de studentă a parcursului meu, a existenței mele de cu ani în urmă și până în prezent, înspre a dezvolta abilități și valențe care să îmi sprijine calea: IUBIREA pentru OM.

Oh Romeo, Romeo…

Relațiile romantice sunt tot ceea ce ne dorim cu toții, mai ales către final, dar ce ar fi să nu ni le dorim doar pentru noi și vindecarea bubițelor netratate la momentul optim? Nu ne întâlnim unii cu ceilalți înspre a ne fi bandaje energetice, leucoplasturi care să țină puroiul bubelor nevindecate departe de ochii lumii. Ne întâlnim înspre a scrie povești tratate cu iubire echilibrată oferită din izvorul inimii.

„You are wonderful tonight” este difuzată in casa mea, pe pe strada cu nume de floare, la cifra care parcă îmi prezice în fiecare zi că sunt exact în locul potrivit și în cel mai bun moment al vieții mele, aspecte ce merită cu totul să fie îmbrățișate și iubite. Măcar a scris Clepton un cântec dedicat blondinelor naturale sau artificiale, care ajunge direct în ventriculul meu drept, unde îl irigă cu sensibilitatea cu care ventriculul stâng pompează fluidul vieții peste tot în mine. Rămâne un cântec cu importante senzații în spiritul meu, pe viață.

Ieșirea din Matrix: Urcarea pe verticala eliberării

Am simțit mereu cum mă ridic din lumea orizontală a limitărilor materiale, fizice și finite. Este ca și cum aș părăsi o matrice, o realitate impusă, pentru a accede la o dimensiune superioară a conștiinței, atunci când îmi ridic ochii blânzi câtre Divin. Mă întreb: oare pot dobândi libertatea fără a o evalua în raport cu constrângerile din care doresc să ies sau în care nu vreau să (mai) intru?​ Aici, descopăr cheia lui cinci, pe care l-am studiat îndeaproape acum ceva vreme: existența limitelor creează nevoia și impulsul de eliberare. Fără limite, libertatea nu ar exista cu adevărat, deoarece nu aș putea-o evalua și crea. ​

Paradoxal, în lumea fizică în care sufletul meu sălășluiește vremelnic, nu este posibilă ieșirea dintr-un cadru fără a ajunge instantaneu într-altul, mai mare sau mai mic decât cel inițial. Și aici intervine forța lui cinci cu polaritatea sa pozitivă: capacitatea de a crea libertatea în timp ce este legat în cadrul rigid al lui patru, cifra mea de destin.​ Se zice că cinci ia naștere din patru, asemeni focului care ia naștere din elementul pământ și se înalță către zări. Iar dacă le adun pe cele două îmi dă un nouă… Adică mă conduc către radăcină, trunchi și coroană: TREI, TRINITATE, ECHILIBRU.

Fiți empatici, fiți conectați la voi, comunicați adevărul din interior, fiți autentici, reali, vulnerabili, ascultați-vă INIMA, nu înainte de a porni la drum cu un pic de CAP și într-un CORP stabilizat energetic.

Să vă fie cu romatism, dragii mei OM divizat, căci fără iubire și fără conexiune printr-o relație de cuplu sănătoasă, parcă nimic nu e suficient, nu-i așa?!

Eu continui să îmi scriu cu penița cea mai durabilă în timp cartea cu titlul MAGIA INIMII MELE. Via IUBIRE de OM.

OM