Ziua 183 – Despre Glimmer-e, durere, rușine și vindecare…

Cum m-am privit azi în oglindă, altfel.

Astăzi am fost la conferința Petronelei Rotar, la Timișoara. Am plecat de acolo cu inima grea și ușoară în același timp, cu un amalgam de revelații, vinovății, rușini și, paradoxal, glimmer-e – acele scântei de bine care apar pe neașteptate.

Nu știam cât de tare aveam nevoie să fiu acolo. N-am bănuit că în două ore mi se vor rescrie atâtea scenarii interioare. Mi-a vorbit, de pe scenă, o femeie care s-a uitat în același gol în care am privit și eu de atâtea ori. Și care a avut curajul să numească durerea.

Unul dintre cele mai profunde concepte despre care a vorbit a fost acela de trigger – acei declanșatori care scot din noi durerea neprocesată. Dar, surprinzător, Petronela nu i-a pus într-o lumină negativă. Dimpotrivă. „Trigger-ele nu sunt rele,” spunea ea. Sunt oglinzile noastre. Sunt semnalele care ne arată că înăuntrul nostru încă se ascund răni nevindecate. Nu le putem elimina, nu le putem „OM”-ui până dispar. Dacă nu le procesăm, durerea se cronicizează în corp și poate deveni boală.

Am înțeles azi, poate mai clar ca niciodată, că într-o lume fără trigger-e nu trăiesc oamenii iluminați, ci cei care și-au pus un văl gros peste rană. Trăiesc în bypass spiritual. Pretind că sunt zen, dar în realitate sunt cei mai ușor de declanșat.

În contrast, există și glimmer-ele – acele mici declanșatoare de bine: un apus, o privire blândă, un sunet care-ți trezește bucuria. Sunt scurte, discrete, dar extrem de puternice. Le-am simțit și eu azi, în câteva momente – când am zâmbit fără motiv, când m-a privit o altă femeie din sală cu ochii plini de înțeles, când mi-am dat voie să plâng fără rușine.

Am plecat de la conferință cu un angajament: vreau să-mi colecționez glimmer-ele. Să le caut, să le prind, să le pun în buzunarul inimii. Sunt antidotul disocierii, acea stare în care nu mai simțim nimic. Iar pentru cineva crescut în nesiguranță emoțională, glimmer-ele pot fi punțile care te readuc în corpul tău, în prezent.

Un alt punct dureros, dar necesar, a fost despre vinovăție și rușine – combustibilii adicțiilor și ai autodistrugerii. Le-am simțit pe pielea mea. De câte ori n-am supracompensat? De câte ori n-am făcut prea mult pentru copilul meu, pentru că n-am știut cum să-i pun limite sănătoase? Petronela a spus ceva ce mi-a curentat sufletul: „Nu există parenting mai bun decât propria noastră vindecare.”

„Nu mi-a fost disponibilă o altă opțiune”

Când a vorbit despre faptul că reacțiile noastre sunt automate, că nu vin din alegere ci din sistemul nervos, mi-am dat seama că m-am învinovățit ani întregi pentru lucruri pe care nu le puteam controla. „Nu mi-a fost disponibilă o altă opțiune,” a spus ea. A fost ca o gură de aer.

Mi-am amintit câte decizii am luat din frică. Câte comportamente mi-au fost dictate de amigdala speriată, nu de cortexul matur. Și cât m-am condamnat pentru acele reacții. De azi, vreau să le privesc cu compasiune. Să le analizez nu ca pe niște defecte, ci ca pe niște răspunsuri învățate, pe care le pot schimba.

Viața nu e corectă. Dar e a mea.

Și m-a mai zguduit ceva. Faptul că fericirea nu este 100% un merit personal. Că mai mult de 50% din ea e transmisă transgenerațional. Că în spermatozoidul străbunicului meu se afla deja cortizolul care avea să îi dicteze sensibilitatea la stres tatălui meu. Și că, da, viața nu e corectă. Dar e a mea. Și pot alege ce fac cu toate aceste date.

Mi-aș dori ca fata mea să nu moștenească doar fricile mele, ci și vindecările mele. Să nu plătească prețul traumei mele, ci să se bucure de reparațiile pe care am ales să le fac. Nu vreau să supracompensez nimic. Vreau să îi dau adevărul și prezența mea. I-am promis, în gând, că îi voi plăti și eu terapia, dacă va fi nevoie – pentru că am înțeles că e o formă de asumare, nu un eșec. Așa cum a spus Petronela atât de emoționant, atât de frumos…

Azi, în ziua 183 din acest jurnal de autenticitate, vreau să las aici o frază care mi-a rămas adânc în minte:

„Controlul nu este siguranță. Este doar iluzia siguranței.”

Adevărata siguranță vine dintr-un sistem nervos reglat, care știe că va fi bine, chiar dacă lucrurile o iau razna. Nu din strategii de control, nu din hipervigilență. Vine din practici, din prezență, din conectare reală cu corpul și cu emoțiile noastre. Și aleg să lucrez în corpul meu până la ultima gură de aer și tot așa, pe mai departe.

Drag OM asemeni mie, cu traume, cu învinovățiri, cu reproșuri și cu bagaje transgeneraționale purtate în celulele tale, îți las aici gândul care m-a învăluit la finalul conferinței:
Sunt OM. Nu pentru că e ceva în neregulă cu mine, ci pentru că am început să simt.

OM