Zilele 181 și 182 – Unde ARTA întâlnește ARTA, vin surprizele…

Întâlniri cu sens, dincolo de întâmplare

„Adevărata întâlnire nu are nevoie de cuvinte multe. Două suflete care se recunosc se așază în aceeași tăcere și o transformă în acasă.”

Surprizele îmi plac, iar când viața îmi oferă necunoscutul, care de fapt vine cu mult cunoscut, surpriza se transformă în ceva ce numai Divinul are capacitatea să înțeleagă și să compună în poveste cu traseu lin, încă de la început. Perechea și complementul apar în viața noastră, de cele mai multe ori spontan, când nu ne așteptăm chiar deloc, în circumstanțe greu de înțeles.

Se întâmplă ceva inedit în viața mea. Am atras ceea ce poate nu credeam că voi atrage vreodată: proximitatea mult dorită, apropierea caldă și sinceră, degajată și firească. Vine cu soare și cu lună, cu pace și cu pasiune, vine cu multă curiozitate și se transformă în arta interacțiunii dintre două entități trecute prin viață, cu povești individuale, care aduc împreună atât de multe similarități. Nici eu nu mai am tată alături de mine fizic și nici el. Este înalt, frumos din cale-afară atât în interior precum și în exterior și are cele mai învăluitoare mâini. Face artă cu privirea lui pătrunzătoare și de fiecare dată când îl revăd simt exact ceea ce niciodată poate nu am simțit până acum. Planeta mea a repornit pe orbită, în cosmosul plin de zâmbete și de chipuri ștrengare, care îmi fac cu ochiul în semn de ghidușie și de joacă. Și chiar dacă este vorba mult depre CLIPĂ, se simte de parcă în acea clipă stau coprimate toate secundele vieții.

Mă surprinde blândețea cu care această conexiune s-a așezat în realitatea mea. Noi doi ne cunoșteam de atât de mulți ani, ne intersectam periodic, dar niciodată vreunul dintre noi nu s-ar fi gândit că vom ajunge să ne privim și altfel. Nu a fost planificată, nu a fost căutată această conexiune. A venit pur și simplu — și a rămas. Priviri care pătrund dincolo de suprafață, cuvinte care nasc alte lumi, tăceri în care nu există disconfort, ci înțelegere. E un spațiu nou pentru mine, dar în același timp profund familiar. E ca și cum l-aș fi purtat cu mine dintotdeauna, în visuri, în rugăciuni tăcute, în doruri neșoptite.

Arta prezenței și miracolul sincerității

Zilele acestea, trăiesc mai mult în inimă decât în minte. Îmi dau voie să simt, căci atunci când Dumnezeu a pus inima în pieptul meu a știut cu certitudine că A FI și A SIMȚI sunt verbele definitorii pentru Sankalpa parcuruslui meu vital. Îmi dau voie să mă bucur, să mă mir, să primesc. Întâlnirea aceasta — căci da, a devenit o întâlnire în adevăratul sens al cuvântului — mă provoacă să fiu acolo, complet prezentă, fără scenarii și așteptări. Să fiu autentică, așa cum sunt, cu toată lumina și cu toate umbrele mele.

Și nu e vorba doar despre celălalt. E vorba despre cum mă redescopăr eu în oglindirea acestei conexiuni. Cum mi se reactivează părți uitate sau ascunse, cum reîncep să visez în culori vii, cum trupul meu simte siguranța de a se relaxa în prezența unei alte ființe. Sunt recunoscătoare. Cu o recunoștință tăcută, matură, care nu cere nimic, dar care simte că i s-a oferit un dar.

Azi, scriu zilele 181 și 182 și dezvălui faptul că sunt atât de BUCUROASĂ pentru ceea ce trăiesc și simt, aici, acum, în CLIPĂ. Nu știu încotro merge această poveste, și nici nu simt nevoia să știu, pentru că se asează atât de natural și deloc greu sau forțat totul. Un deliciu. Pentru prima dată după mult timp, îmi ajunge să fiu. Să simt. Să mă las purtată. Și să mă bucur, în tăcere și lumină, de această prețioasă apropiere sufletească, pe care am visat-o, poate, în toate viețile mele. Nu mai practic overthinking-ul;).

OM-Nico începe o nouă călătorie. De această dată, una cu multă atingere și mângâiere, prezență și complementaritate. Una MATURĂ, în sfârșit.

OM