Ziua 180 – Am fost creați să ne ținem de mână

Uneori, stau seara cu lumina stinsă și mă întreb: de ce simt nevoia asta adâncă, constantă, de a fi cu cineva? De ce tânjesc după mângâiere, după un „noapte bună” spus în șoaptă, după acel gest simplu de a mi se întinde o mână în momentele în care lumea pare prea grea?
Poate că nu e doar dor. Poate că e natura noastră umană.
Am citit multe în ultimul timp despre neuroștiință, despre psihologie evoluționistă, despre psihologie de cuplu, despre cum creierul nostru – dincolo de toată civilizația și zgomotul digital – rămâne, în esență, un mecanism care caută legătura. Oamenii de știință spun că nevoia de atașament este la fel de esențială ca nevoia de hrană sau de aer. În special în primii ani de viață, dar nu dispare niciodată. Pur și simplu se transformă. De la brațele mamei, la îmbrățișarea iubitului. De la privirea părintelui, la ochii partenerului care ne spune „sunt aici”.
Am fost învățată, ca multe femei, că independența este cheia. Că trebuie să fiu puternică, să nu depind de nimeni, să nu mă clatin dacă nu am pe cineva lângă mine. Și da, sunt recunoscătoare pentru autonomia pe care am dobândit-o. Dar știu acum că independența nu înseamnă izolare. Puterea nu exclude vulnerabilitatea. De fapt, în intimitate apare adevărata forță. Iar eu sunt în esența mea un OM-Femeie vulnerabil, cu empatia la cote maxime, cu nevoia de a fi alaturi de cineva, de a oferi mângâiere și de a primi mângâiere.
Fericirea mea nu stă în obiective atinse, în liste bifate sau în succese reci, cu toate că sunt și ele importante pentru mine și mereu vor fi. Fericirea mea e umană. E caldă. Se naște în conexiune. Într-o relație romantică autentică, unde mă pot arăta așa cum sunt – întreagă, imperfectă, dar dornică de dăruire. Cu pete pe față, cu parul încărunțit, cu mâinile uscate adesea, cu mood-uri periodice, cu nevoia de solitudine din când în când, cu vorbit noaptea în somn, vând visele îmi sunt intense și câte altele. Visez o iubire stabilă, dedicată, hrănitoare. Nu una perfectă, dar una vie. Cu răbdare. Cu sprijin. Cu intimitate emoțională. Cu loc sigur pentru amândoi. Cu locul NOSTRU împlinitor, acel cuib in care sa simt că pot oricând să cobor, dar din care sa pot oricând să și zbor, fara a uita unde urmează să mă reîntorc, pentru senzația de ACASA în DOI.
Suntem ființe sociale. Asta nu e doar o vorbă frumoasă – e biologie pură. Creierul nostru secretă oxitocină când suntem atinși cu blândețe, când ne simțim în siguranță lângă cineva. Inima noastră bate mai calm în prezența unui partener de încredere. Cortizolul – hormonul stresului – scade în cuplurile stabile. Și în cazurile cele mai fericite, chiar speranța de viață crește.
Așa că nu, nu e o slăbiciune să ai nevoie de iubire. E o nevoie fundamentală. Nu suntem făcuți să trăim singuri. Nu suntem construiți să dormim în paturi reci, să luptăm mereu singuri cu furtunile interioare. Avem nevoie de celălalt. De o privire care ne vede. De o atingere care spune: „ești în regulă, sunt aici”.
Pentru mine, acolo începe autenticitatea: în a-mi recunoaște nevoile profunde și în a-mi permite să le împlinesc. În a căuta – cu răbdare, dar cu speranță – acel „acasă” în doi.
Și știu, undeva, acel „acasă” mă caută și el.
OM