Ziua 233 – Când îți cunoști drumul, se simte totul mai ușor, cu flori…

Holla, OM!
Simt in ziua 233 expansiunea. Am aripi și mă înalt către vazduh. Îmi place, din când în când, să survolez, în cercuri, ceea ce există dedesubtul meu. Stau pe terasă, pe malul Begăi, și simt cum soarele amiezii se topește lin în limonada mea cu mentă și lămâie. Îmi place gustul ei simplu, dar viu – exact așa cum îmi place viața când o las să curgă fără să mă zbat împotriva ei. Îmi simt picioarele relaxate, dar mintea – vie și curioasă, călătorind printre amintiri și revelații, ghidată de pașii mei de până acum. Ce călătorie, GOD! Ce călătorie minunata mi-ai oferit până acum! Îți mulțumesc cu recunoștință pentru toate cele mai cele și mai puțin cele mai cele.
OM, te invit sa îți iei pauze de a sta cu tine, din când în când. Este „o intervenție” necesară, utilă și benefica, încărcată energetic de simtă de sine, atenție către tine, timp intru cunoaștere, înțelegere și sedimentare.
Drumul meu n-a fost niciodată doar o linie dreaptă, clară și netedă. Uneori, am pășit pe autostrăzi largi, cu orizonturi deschise și vântul din spate. Alteori, am urcat poteci abrupte de munte, am coborât în văi adânci, am mers pe teren accidentat, unde fiecare pas trebuia gândit și simțit. Și da, au fost momente când m-am împiedicat. A trebuit să reconfigurez tot traseul. Am avut și un accident serios pe parcurs. Nu doar fizic, ci un accident al sufletului. Dar m-am ridicat. Nu am luat-o de la capăt, ci m-am fixat – adânc, ca o ancoră în propria-mi autenticitate – și am pornit mai departe, pe același drum, dar cu un alt fel de a merge. Un mers in care am privit mai mult cu ochii inimii la toate cele ce mi-au apărut în cale. Din înțelepciune se naște metaintelepciunea.
Mă întrebam azi, privind printre trecătorii de pe mal: De ce uneori, drumul simplu nu este neapărat și cel mai puțin complicat sau greu? Am venit la facultate să îmi ridic diploma de licență în original, la un an de la absolvirea celei de-a doua facultăți. În pauza dintre clasa de business yoga și programarea de la secretariatul UVT, am găsit spatiu pentru contemplare, pentru primbat și prin mine.
Și, ca sa revin: Poate pentru că “simplu” nu înseamnă lipsit de obstacole, ci lipsit de balast. E o mare diferență între a merge greu pentru că urci și a merge greu pentru că tragi după tine ceva ce nu-ți mai aparține. Uneori, chiar și 100 de grame în plus pot îngreuna urcarea și nu mă refer doar la un rucsac. Ci la judecăți, așteptări, orgolii, tipare, frici.
Am înțeles de ce Buddha a renunțat la bagajele grele. Nu pentru că nu erau valoroase, ci pentru că nu-i mai slujeau în urcarea lui. Asta nu e o metaforă zen, e o lecție foarte concretă pentru orice suflet care vrea să meargă mai sus, mai aproape de adevărul propriu. Când urci pe munte, fiecare gram contează. Și în viață, la fel.

Drumul autentic trece prin inima noastră și prin inima celorlalți

Am învățat că nu putem merge de unii singuri. Sau mai bine zis, că nu vrem cu adevărat să mergem singuri, chiar dacă uneori pare mai ușor așa. Relațiile – cu familia, prietenii, partenerii, colegii – sunt parte din drum. Nu sunt obstacole, nici scurtături. Sunt lecții. Și nu, nu le putem naviga oricum, ci cu grijă, cu răbdare, cu limbajul potrivit. Cu empatie și atenție.
Limbajul iubirii, pe care ar trebui să îl cunoaștem cu toții, nu este doar pentru cupluri. E pentru toți oamenii cu care intrăm în contact. Un zâmbet e un cuvânt de iubire. Un “mulțumesc” sincer e o îmbrățișare. O întrebare pusă cu atenție e un “te văd”. Învață-ți limbajul și apoi învață-l și pe al celor dragi. Doar așa putem merge împreună pe același drum, fără să ne rănim fără voie.
Mi-am dat seama că multe dintre neînțelegeri pornesc din faptul că iubim, dar nu știm să exprimăm iubirea în forma în care celălalt o poate primi. E ca și cum am oferi apă cuiva care are nevoie de foc. Intenția e bună, dar nu ajunge.
Și uite cum ajungem înapoi la drumul simplu. El devine greu când nu ne ascultăm. Când tragem de relații în care comunicarea nu mai curge. Când ne încăpățânăm să păstrăm oameni sau idei care nu ne mai susțin. Când nu vrem să renunțăm la bagajul care ne trage în jos doar pentru că l-am cărat prea mult ca să-l lăsăm acum.
Dar mai pot fi ușoară. Nu trebuie să fiu mai puțin profundă, doar mai conștientă. Îmi aleg ce duc cu mine – în gânduri, în suflet, în rucsac. Dacă ceva nu îmi mai este hrană, atunci îmi este povară. Și am dreptul să aleg ușurimea care vine din autenticitate, nu din superficialitate.
Azi, în timp ce sorb limonada mea cu mentă și lămâie, simt că viața mea e tot mai aproape de ceea ce visez. Și nu pentru că a devenit mai ușoară în mod magic, ci pentru că am învățat să mă las ghidată. Nu de planuri rigide, ci de inspirația pașilor mei de până acum. De ceea ce am simțit cu adevărat. De ceea ce m-a crescut.
Nu știu unde voi ajunge exact, dar știu că vreau să merg acolo cu sens, nu cu grabă. Cu iubire, nu cu teamă. Cu bagaj ușor, dar inimă plină. Pentru că doar așa, drumul meu, oricât de lung sau greu, devine al meu. Și îi simt direcția.
Și tu? Ce alegi să lași jos astăzi?

R.I.P. Gabi, să îți fie drumul ușor, ușor de tot. Rămâi aici, pe Pământ, în inimile și celulele tuturor celor care te iubesc. Ai flori de la mine, azi, în vaza de pe masa din bucătarie.

OM