Zilele 297, 298 și 299 – Despre încredere e greu să vorbești…

Este dimineață. O zi de vineri, ai spune că e ca oricare alta. Dar nu este doar o simplă zi de vineri. Este O ZI nouă în viața mea și asta mă aduce înapoi în spațiul recunoștinței, partenera mea de cale lungă în expediția mea vitală.
Se spune că un cuplu este împlinit atunci când fiecare dintre parteneri își găsește, în cel pe care l-a ales, lumina, siguranța, admirația, aprecierea neîncetată, oglinda și, mai presus de orice, îl găsește pe tot GOD-ul în el.

Mi-a fost, în ultimii ani, teamă să îmi recunosc cu adevărat starea de beatitudine alături de partenerii mei, pentru că mă întorceam în trecut și pentru că propriile-mi minusuri se oglindeau parcă în ei. Atrăgeam, de fapt, parteneri care conțineau neajunsurile mele, ca să simt că mă umplu de ceea ce nu aveam eu însămi în mine. La fel ca și alte femei, și eu am atras bărbați care să îmi acopere rănile, să îmi ascundă suferința, să îmi umple spațiile nehrănite. Până când, într-o zi, de nicăieri, am deschis ochii către cel ce, astăzi, nu mă mai umple în goluri, pentru că ele nu au mai existat când l-am VĂZUT.

Mă provoacă, mă aduce acolo unde nu am avut curaj, încă, să văd ce nu este încă fixat în mine, dar o face cu o delicatețe de neimaginat: o face plimbându-se pe Bulevardul Champs-Elysées, în haine romantice. Este carismatic și frumos all in and out bărbatul acesta cu care am ales să mă contopesc și care m-a atras prin bunătatea și lumina ochilor lui. Și este mai înțelept precum Buddha: mă învață, nu doar mă iubește. Și învață lecția numită OM-Nico cu multă răbdare, cu multe dedicare și cu prezență activă.

EL mă recunoaște, îmi citește chipul și mă simte, este atent, este liniștea întruchipată și știe exact când să fie și cum să îmi fie.
E natural și puternic, este centrat și nu se pierde în detalii, precum o fac eu, uneori. Mă ceartă subtil și ce bine se simte cearta lui, căci nu mă sperie, ci mă recentrează. Îmi simte, uneori, în spatele zâmbetului, oboseala și o cuprinde, mă ține în brațe și pe mine și pe ea și îmi redeschide aripile.
El nu știe asta, căci nu i-am spus-o, dar va citi, azi, aici: este real love…
Poate că simți deja asta, Amore Mio.

Azi, în aceste trei zile, am să scriu despre noi, din nou, căci inspirația mea cea mai colorată și jucăușă vine din inima mea.
Iar când inima mea se simte conținută de inimă, atunci sunetele ei mă cheamă înspre destăinuire.
Poate că inspiră ceea ce trec pe foaia albă, virtuală…

Despre încredere e greu să vorbești, mai ales în această lume a moralului înțeles ca fiind imoral, a eticului care a devenit, parcă, tot mai non-etic.
Încrederea a ajuns un lux. Nu pentru că ar fi rară, ci pentru că a devenit riscantă. Simțim că ne riscăm Universul interior cu totul, atunci când suntem puși în fața alegerii de a avea încredere deplină în cel de lângă noi.

Mi-e clar acum că ne e teamă să credem necondiționat, pentru că o parte din noi nu a fost niciodată cu adevărat conținută.
Avem în noi fragmente de abandon, bucăți de respingere, frânturi de promisiuni încălcate ale altora, dar mai ales ale noastre față de noi înșine. A crede într-un partener cu toată inima înseamnă să te expui complet. Să-ți lași armura jos. Să spui: „Uite, asta sunt. Dacă rămâi, te primesc. Dacă pleci, mă duc înapoi la mine fără ură.” Dar cine mai are curajul acesta, azi, când totul pare negociabil și trecător? Negociem bucățele de atenție, negociem cadouri, negociem atingeri și, cel mai greu de acceptat, ne negociem până și timpul pe care îl petrecem împreună.

Încrederea e ca un dans pe o funie invizibilă, suspendată între două inimi. Dacă unul ezită, celălalt se dezechilibrează. Dacă unul pășește cu frică, riscă să cadă. Și dacă va cădea, căderea îl va lovi și exact acele răni infectate și nevindecate cu anii. Totuși, când ambii dansează cu sinceritate, fără mască, fără frică, atunci apare magia: funia devine pod. Devine o punte interconectoare, pe care devenim cei mai iscusiți acrobați ai sufletului. Mersul timid devine unul stabil, sigur și curajos, prin de încredere în fiecare pas.  O punte între două lumi care decid să se construiască împreună, la mijlocul ei, Palatul trainic al IUBIRII ROMANTICE.

Eu sunt, acum, să pe acest pod.Poate pentru prima dată, pășesc cu mai multă iubire decât teamă. Pentru că în tine, Amore Mio, nu am găsit doar siguranță. Am găsit o oglindă limpede, o oglindă pe care zi de zi o stergi, o faci clară și sclipitoare. În ea, încep să îmi văd cu adevărat strălucirea. 
Una în care pot să mă privesc, în fiecare dimineață, fără să fug. Și chiar dacă lumea poate uita ce înseamnă încrederea,
eu aleg să nu o uit.
Pentru că tu mi-ai amintit cum se simte. Și ochii noștri spun totul. E cald. E liniște și este tot ceea ce am visat. Îți mulțumesc cu recunoștință, pentru că în două cuvinte, într-o privire și un gest parizian de gentleman, mă articulezi: mă pui acolo unde am nevoie să fiu. În încrederea în mine. Îmi pui articolul pe INIMA ÎNCREZĂTOARE.

Să ne plimbăm încet-încet, fără de grabă, fără de zor, către PALATUL NOSTRU.

OM