Zilele 314, 315 și 316 – Calea mea este Yoga și este echilibru aici

M-am așezat din nou în fața voastră pentru a vă scrie puțin despre ultimele trei zile, pe care acum le resimt în tot corpul meu.

Cine crede că a fi profesor de Yoga este o muncă ușoară se înșală. Responsabilitatea pe care o avem în fața practicanților este imensă. Ne doare când nu suntem pe placul tuturor, dar ne inspiră să mergem înainte când vedem liniștea și pacea, satisfacția și împlinirea de pe chipul lor, la finalul claselor.

Învăț acum, în sfârșit, că nu trebuie să fim pe placul tuturor, că nu putem să ne rupem în zeci de bucățele pentru a deveni hrana potrivită pentru fiecare practicant în parte. Că este natural, uman și firesc să obosim uneori și că nu avem cum să fim peste tot.

Am finalizat predarea primului modul din Cursul de Formare Instructori de Yoga în Timișoara, astăzi. A fost mult, a fost intens, a fost obositor, dar pe deplin satisfăcător și împlinitor.

Cum mă simt acum, după trei zile pline de predat oral, practic și teoretic noului grup de viitori instructori de Yoga? Scursă, dar și plină, din punct de vedere spiritual. Grupul mă fascinează.

Ceea ce poate nu se vede din afară este faptul că, de data aceasta, am ales — sau, mai bine zis, am fost aleasă — să susțin acest curs singură. Fără partenera mea, care s-a retras în ultimul moment. A fost un moment de răscruce pentru mine. Unul care m-a pus față în față cu o întrebare esențială: Pot duce tot acest parcurs singură?

Răspunsul a venit dintr-un loc profund — nu din logică, ci din inimă: Da, pot. Și trebuie. Dacă mi-am dat cuvântul, îmi respect cuvântul, căci sunt oamnei care mă așteaptă și mă cheamă.

Am simțit toată greutatea acestei decizii încă dinainte să pășesc în sala în care urma să începem primul modul. Am simțit-o în spate, în umeri, în respirație. Este o responsabilitate imensă să formezi viitori instructori de Yoga. Nu este doar despre a transmite informații sau despre a ghida posturi. Este despre a planta semințe — semințe de conștiență, de etică, de responsabilitate, de prezență, de ALINIERE CU VIAȚA ECHILIBRATĂ.

Cursul din Timișoara a fost intens. Trei zile pline în care m-am dăruit complet: cuvânt cu cuvânt, mișcare cu mișcare, respirație cu respirație. Am fost acolo, în întregime, pentru fiecare dintre participanți. Le-am simțit emoțiile, fricile, curiozitățile și entuziasmul. Iar ei mi-au oferit, în schimb, încrederea lor. Pentru mine, acesta este cel mai prețios dar.

Am predat teorie, practică, metodologie, filozofie și, mai presus de toate, am fost prezentă cu tot ce sunt.

Nu a fost ușor, dar a fost profund transformator. Pentru ei, dar și pentru mine. Am învățat, din nou, cât de important este să mă ancorez în propriile mele resurse. Să mă sprijin pe ceea ce știu, pe ceea ce trăiesc și pe ceea ce simt autentic. Să îmi fiu alături în mod empatic și cu răbdare.

Nu am fost singură, deși eram fără partenera mea. Am fost înconjurată de un grup care mi-a confirmat că direcția este bună, că metoda este solidă și că inimile deschise atrag inimile deschise.

La finalul celor trei zile, am simțit o oboseală care nu doare, ci care aduce liniște. O oboseală care spune: Ai fost acolo. Ai dat tot. Ai făcut ce era de făcut. Și da… mă simt scursă, dar și plină.

Plină de recunoștință, plină de inspirație, plină de dorința de a merge mai departe cu și mai multă claritate.

OM