Cu orice preț… Nu mă mai vând pe ochi frumoși.

Eu sunt deja experiență multă cu viața și cu școlile, cu formările, cu munca și cu interacțiunea cu mii de oameni… De acum, de pe la 42 de ani, simt așa…

Am citit și eu multe în ultimă perioadă și aici și din cărți și de la iubi și de pe Insta și de la TV-u și din presă și tot îmi place mai mult să mă uit pe Netflix, cert e, la Younger. Drogată de acest serial să fiu oare? Dada! Chiar sunt. Măcar acolo știu că e scenariu de scenariu, regie de regie și e corect așa.

Astrologic vorbind, după 14 ani de zbucium, se prea pare că începe și perioada noastră de grație, a VIRGOS-URILOR. Și ea începe cu renunțări, cu crearea de spațiu nou, cu mult curaj în a rămâne în acord cu intuiția și cu simțurile noastre șlefuite de experiența cu viața.

Las aici un gând… Un gând despre cât de ușor și de bine se simte să nu mai ai nevoie de nimic, ci doar de tine bine cu tine. Să nu mai fii nevoită să cerșești apreciere, atenție, un mesaj, o invitație, o reîntâlnire, pentru că ai ajuns tu să te iubești atât de curat și de dedicat, încât nicio altă formă de iubire externă lipsită de autenticitate și de sinceritate nu își mai are loc în inima ta.
Și mamă, mamă ce m-am luat și am plecat din câteva locuri cu atât de multă maturitate și cu o înțelegere elevată, peste limita înțelegerii mele chiar, de câteva luni încoace.
Într-o lume în care imaginea a devenit monedă de schimb, iar nevoia această hedonistă de a fi văzut cu orice preț se măsoară în reacții și aplauze, adevărul a ajuns să fie aproape incomod. Se spune mult. Se arată mult. Se promite mult. Dar, de multe ori, între ceea ce se afișează și ceea ce este cu adevărat în interior există o prăpastie tăcută. Și când ești singur cu tine, atunci când te poți auzi cu adevărat, oare ce se aude în spatele ușiței către inima ta?
Adevărul nu are nevoie de filtre. Nu are nevoie de scenografie. El este simplu, dar nu ușor. A fi în adevăr înseamnă să ai curajul să te privești dincolo de roluri, dincolo de măști, dincolo de povestea pe care ai învățat să o spui despre tine ca să fii acceptat. Înseamnă să recunoști unde ești, nu unde ai vrea să pară că ești.
Autenticitatea nu este despre a fi „perfect diferit” sau „special”. Este despre coerență. Despre alinierea dintre gând, cuvânt și faptă. Despre a nu te trăda în momentele în care ar fi mai comod să o faci. Și este despre a nu-i trăda pe cei care îți țin spatele mereu și mereu, la bine și la greu. Autenticitatea cere asumare – asumarea alegerilor, a limitelor, a greșelilor, a dorințelor reale. Nu a celor care dau bine în vitrină.
Asumarea este un act de maturitate. Înseamnă să nu mai arăți cu degetul, să nu mai cauți vinovați în exterior pentru disconfortul interior. Înseamnă să spui: „Da, asta simt. Da, asta am făcut. Da, asta aleg.” Fără justificări inutile. Fără măști salvatoare.
Responsabilizarea este pasul următor. Este momentul în care înțelegi că viața ta este rezultatul alegerilor tale repetate. Că relațiile tale reflectă nivelul tău de onestitate cu tine însăți. Nivelul tău de acțiune și nivelul tău de maturitate. Că realitatea pe care o creezi în jur este în strânsă legătură cu realitatea pe care o accepți în interiorul tău, atunci când rămâi doar tu cu tine.
Într-o lume zgomotoasă, adevărul este liniștit. Nu țipă. Nu convinge. Nu forțează. Doar este. Iar cei care aleg să trăiască din acest spațiu devin ancora de coerență într-un ocean de incongruență.
Mamă, dar și ce radar am dobândit pentru micii Narciși și Narcise din jurul meu, pentru cei ce au profitat și au făcut-o cu nerușinare de pe urma bunătății mele. Cert e că m-au ajutat enorm în evoluția mea ultimii 5 ani și jumătate, de când m-am apropiat mai mult de studiul psihicului uman și de când emoția, senzația și gândul sunt un reper în alegerile mele de durată. Poate că nu putem schimba lumea care spune multe și arată multe. Dar putem alege să nu fim parte din nealinierea ei. Putem alege să fim integri chiar și când nu este popular. Să fim sinceri chiar și când este inconfortabil. Să fim noi, în forma noastră curată, chiar și când asta înseamnă să pierdem aplauze.
Pentru că, în final, libertatea adevărată nu vine din imagine, ci din congruență. Iar pacea nu vine din vizibilitate, ci din faptul că ceea ce arăți este ceea ce ești.

…

M-am surprins, în liniștea mea, recunoscând o altă formă de adevăr: suferința tăcută. Aceea care nu se vede în stories, care nu se aude în râsul meu sigur și nici nu se citește în postura mea dreaptă. Se instalează fin atunci când simt nedreptate. Când știu că am fost acolo – prezentă, implicată, loială, cu inima deschisă – și, într-un moment în care și eu aș fi avut nevoie de o mână, de o prezență caldă, de un „sunt aici”, s-a făcut liniște. Nu o liniște vindecătoare. Ci una care apasă.

Am ajutat necondiționat. Am oferit timp, energie, ascultare, soluții, îmbrățișări, uneori chiar și din rezerva mea. Și nu regret. Pentru că asta sunt eu. Dar am învățat că bunătatea fără discernământ devine autosabotaj. Că a fi disponibilă pentru toți nu înseamnă că toți vor fi disponibili pentru mine. Și că nu toți cei care primesc știu și să ofere.

M-a durut ignoranța unor oameni care au crezut despre mine altceva decât sunt. Care au confundat blândețea cu slăbiciunea. Care au interpretat retragerea mea ca aroganță, când, de fapt, era doar o formă de protecție. E greu să știi cine ești și să fii privită prin lentilele deformate ale altora. Să ți se pună etichete care nu ți se potrivesc. Dar aici intervine maturitatea: să nu mai simt nevoia să mă explic excesiv. Să nu mai lupt pentru a corecta percepții care nu îmi aparțin.

Am ales să pierd. Conștient. Relații, contexte, iluzii. Am ales să plec din locuri unde nu mai eram văzută cu adevărat. Și da, fiecare plecare a avut un preț. Fiecare desprindere a lăsat un gol. Dar am înțeles că unele pierderi sunt, de fapt, eliberări mascate. Că uneori trebuie să renunț la ce e familiar ca să fac loc pentru ce e aliniat.

Forța mea nu a stat în a rămâne cu orice preț. Ci în a merge mai departe cu fruntea sus, chiar și cu inima obosită. Curajul meu nu a fost zgomotos. A fost tăcut, constant, demn. Am învățat să îmi fiu sprijin. Să nu mă abandonez când alții o fac. Să nu îmi negociez valoarea pentru un strop de atenție.

Și, în tot acest proces, am înțeles ceva simplu: nu toți cei care merg lângă mine îmi sunt aproape. Dar cei care îmi sunt aproape, rămân lângă mine chiar și când drumul devine greu. Și pe toți îi iubesc, pe toți cei lăsați în urmă, dar azi mă iubesc puțin mai mult… pe mine.

Tâlcul meu de azi: Prietenul adevărat nu apare doar la lumină; el îți ține candela aprinsă și când ți se stinge curajul.

OM